Scriu mai rar despre subiecte de morală creştină. Vreau aici doar să avansez un alt tip de discuţie despre avort.
Anume, de obicei se discută dacă « este sau nu este » copil. Dacă «este sau nu este fiinţă umană» embrionul de câteva zile, sau de câteva săptămâni. (Asta din secole trecute, de la Sf. Toma din Aquino şi până la Papa Ioan Paul al II-lea, care în 24 februarie 1998 a precizat că sufletul creat de Dumnezeu vine în genomul uman din prima clipă a constituirii sale.)
Argumentul meu a apărut când îmi legănam fetiţa de cinci luni, ca să adoarmă. De fiecare dată când adoarme parcă e mai frumoasă decât în orice alt moment al zilei. Iar gândul meu a fost următorul: fetiţa mea, de cinci luni, dormind, eu nu ştiu cine e ea. Nu ştiu ce este ea.
«Nu ştiu» în acel sens pozitiv al admiraţiei, al mirării filosofice. Pot să o ajut să crească, să mă rog pentru ea, să o plimb, dar nu eu am făcut-o şi nu o cunosc. «E mai mult decât ştiu». Acesta e sentimentul, şi constatarea, şi realitatea.
Or, cei care spun că «este sau nu este» într-un fel sau altul vor să spună că în acea discuţie ei ştiu ceva – că acolo este sau nu este cineva.
Eu aş aduce şi al treilea nivel de discuţie. La fel cum nu ştii cine e fetiţa ta de cinci luni, adică e mai mult decât ştii tu despre ea, la fel nu ştii cine este acolo, atunci când a început o sarcină. Nu ştii, e mai mult decât ştii tu.
Şi atunci se aplică acelui univers mic pe care nu îl cunoşti pariul lui Pascal: poate că Dumnezeu nu există, dar e mai bine pentru mine să pariez că El există.
Poate că în acel mic univers necunoscut nu e nimeni. Dar dacă am pariat greşit, şi e cineva acolo?
N. Asta e şi ideea filmului “Horton Hears A Who”, după părerea mea un excelent material pro-life.
Ion Cosmovici
