De Giampietro dal Toso
În dimineaţa zilei de 25 februarie 2016 s-a deschis în Vatican, în Aula nouă a Sinodului, cele două zile ale întâlnirii internaţionale organizate de Consiliul Pontifical "Cor Unum" la zece ani de la enciclica Deus caritas est. Iată cum a prezentat această întălnire secretarul dicasterului:
Când am prezentat papei Francisc propunerea unei întâlniri pentru a celebra cei zece ani ai enciclicei Deus caritas est, mi-a spus imediat da, pentru că ea se înscrie bine în acest Jubileu al Milostivirii. Acest fapt simplu merge deja în inima iniţiativei noastre. Au trecut zece ani, dar enciclica papei Benedict rămâne mereu tânără, pentru că mesajul său exprimă esenţa credinţei creştine. Şi papa Francisc însuşi a reafirmat din nou această convingere a sa în cursul vizitei la birourile noastre la 4 februarie, când în dialogul cu noi a folosit termenul "strălucitoare" cu privire la Deus caritas est: înseamnă că este un document care străluceşte, aşadar oferă lumină şi orientare. De fapt, noi credem în Dumnezeu care este iubire în viaţa intratrinitară şi se manifestă ca iubire în viaţa lui Isus, Fiul lui Dumnezeu care şi-a dat viaţa pentru noi. Aceasta este iubirea. Acesta este un mesaj veşnic. Şi Biserica nu poate face altceva decât să-l repete fiecărei generaţii care se arată pe faţa acestui pământ. Biserica îl repetă cu vestirea kerygmei şi cu faptele care o însoţesc, aşa cum şi Isus ni l-a revelat pe Dumnezeu cu cuvântul său şi cu acţiunea sa. Repetă Deus caritas est. Toată lumea mare a slujirii de caritate a Bisericii, nenumăratele grupuri, organisme, instituţii şi asociaţii care lucrează pentru binele omului în numele Bisericii sunt mărturia vie a acestui mesaj peren. Spun cu acţiunea lor fiecărui om din orice epocă şi continent că Dumnezeu este iubire. Pentru acest motiv calea iubirii - care de altfel este întocmai evanghelică - rămâne o cale privilegiată pentru noua evanghelizare, de care lumea de astăzi are atâta nevoie.
Centralitatea acestui concept pentru revelaţia creştină - centrală până acolo încât însuşi Dumnezeu aşa se defineşte - cere întregii Biserici o reflecţie adecvată şi corectă despre această temă. Pornind de la terminologia însăşi, care după aceea vehiculează mesajele noastre. Ceea ce Dumnezeu ne revelează este caritate, nu este numai iubire. Însuşi documentul care ne face să ne întâlnim astăzi menţionează asta şi eu în această introducere aş vrea să reafirm asta pentru a crea un cadru pentru reflecţia noastră. E adevărat, gândirea umană a formulat iubirea, dar nu caritatea. Iubirea este umană, caritatea este divină. Vă amintiţi de distincţia dintre eros şi agape. Iubirea doreşte ceea ce oferă caritatea, dar singură nu poate face asta. Desigur, caritatea nu se opune iubirii, ci îi oferă o împlinire care nu-i aparţine, deoarece caritatea este Dumnezeu. Din păcate nu toate limbile reuşesc să exprime cu claritate această distincţie, adică nu toate exprimă grecescul agape şi latinescul caritas. Dar pentru noi toţi, cred, este evidentă că această particularitate a carităţii este prea centrală pentru a fi neglijată sau întunecată sau uitată.
Enciclica asupra căreia reflectăm astăzi a motivat puternic această viziune despre slujirea de caritate a Bisericii şi i-a dat un impuls enorm. Pentru prima dată în istorie un text magisterial de o asemenea importanţă a fost dedicat acestui aspect al misiunii ecleziale, tocmai pentru a-i da nouă limfă, nouă forţă, nou curaj. Pe de altă parte, faptul că aceasta este o temă puternic eclezială îl reafirmăm în fiecare zi în celebrarea euharistică. A doua rugăciune euharistică în originalul latin afirmă: ut eam (Ecclesiam) in caritate perficias (ca să o desăvârşeşti [Biserica] în dragoste). Şi aici dificultăţile de traducere fac mai complicată înţelegerea. Probabil că traducerea cea mai potrivită este cea spaniolă, care spune: llévala a su perfección por la caridad. De fapt, nu despre o perfecţiune morală se vorbeşte, ci ca Biserica să fie desăvârşită în sensul de a fi pe deplin ea însăşi. Este un concept ontologic. Dar cum poate să fie condusă Biserica pentru a fi pe deplin ea însăşi? Prin caritate. A experimenta, a trăi, a mărturisi caritatea lui Dumnezeu face în aşa fel încât Biserica să fie pe deplin ea însăşi, face în aşa fel încât Biserica să se realizeze şi să se împlinească. Cu cât Biserica îi slujeşte mai mult slujeşte persoana în membrii săi ca pe Cristos, cu atât mai mult este ea însăşi. Cu cât creştinii ating mai mult carnea lui Cristos - aşa ne-a cerut Papa Francisc în întâlnirea la Cor Unum - în relaţia cotidiană cu fraţii, cu atât sunt mai fideli faţă de ceea ce ei sunt. De aceea vorbim despre chestiuni primare. Dacă este adevărat că ne rugăm ceea ce noi credem, atunci suntem şi convinşi că ne aflăm într-un sector central, pentru că e vorba despre însăşi viaţa Bisericii.
Personal în aceşti ani la Cor Unum am întâlnit cum mulţi care lucrează în acest domeniu s-au simţit atinşi direct de cuvintele enciclicei. Şi astfel roadele care s-au născut au fost nenumărate, chiar dacă în fond incalculabile, pentru că viaţa spiritului poate să fie măsurată numai de Dumnezeu. Totuşi nu pot să nu amintesc de un rod important al acestei enciclice pentru dreptul canonic: şi este motu proprio Intima Ecclesiae natura, care în mod semnificativ reafirmă apartenenţa slujirii carităţii de însăşi esenţa Bisericii. Ceea ce enciclica a spus la nivel teologic, motu propio încearcă să redea în limbaj canonist. Îmi place să subliniez cum unele aspecte ale documentului rămân o provocare încă deschisă: legătura eclezială a diferitelor fapte de caritate, alegerea şi formarea personalului, tipul de finanţare şi transparenţa administrativă. De aceea această întâlnire a noastră vrea să reafirme Bisericii întregi actualitatea enciclicei Deus caritas est. Este o întâlnire care vrea să ne adune pentru a ne trimite din nou să mărturisim cu faptele noastre mesajul peren al carităţii lui Dumnezeu în Cristos Isus.
(După L'Osservatore Romano, 25 februarie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
