Avem în noi înşine puterea de a iubi

Iubirea faţă de Dumnezeu nu se învaţă din normele şi preceptele unei doctrine. De fapt, nimeni nu ne-a învăţat să ne bucurăm de lumină, să iubim viaţa, să-i iubim pe părinţii şi educatorii noştri. Tot aşa, ba, mai mult încă, iubirea faţă de Dumnezeu nu se deprinde dintr-o disciplină care vine din afară; chiar de când începe să existe această fiinţă vie (mă refer la om), în noi a fost depozitată o putere spirituală, asemenea unei seminţe, care conţine în ea însăşi facultatea şi necesitatea de a iubi. La şcoala poruncilor divine, această putere este descoperită, cultivată cu grijă, hrănită cu înţelepciune şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, condusă la perfecţiune.

Din acest motiv, aprobăm efortul pe care îl faceţi, căci este necesar pentru atingerea acestui scop. Dacă Dumnezeu va binevoi, şi cu ajutorul rugăciunilor voastre, vom încerca, după capacitatea pe care ne-a dat-o Duhul Sfânt, să mărim scânteia iubirii divine care se află în voi.

În primul rând, trebuie să spunem că am primit de la Dumnezeu, mai înainte de toate poruncile pe care ni le-a dat, puterea şi capacitatea de a le împlini; de aceea, nu trebuie să ne revoltăm ca şi cum s-ar cere de la noi ceva extraordinar, nici nu trebuie să ne mândrim ca şi cum am face mai mult decât ne-a fost dăruit. Dacă folosim în mod drept şi corespunzător aceste puteri, ducem o viaţă bogată în virtuţi; însă, dacă nu le folosim cum se cuvine, cădem în viciu.

Viciul poate fi definit astfel: folosirea rea şi contrară poruncilor divine a facultăţilor pe care Dumnezeu ni le-a dat pentru a face binele. Dimpotrivă, virtutea pe care Dumnezeu o cere de la noi constă în folosirea acestor facultăţi cu o conştiinţă dreaptă, conform poruncii Domnului.

Dacă aşa stau lucrurile, acelaşi lucru trebuie să-l spunem şi despre caritate. Primind de la Dumnezeu porunca de a-l iubi, avem în noi înşine, chiar de la crearea noastră, puterea şi capacitatea de a-l iubi. Nu e nevoie să demonstrăm aceasta cu argumente exterioare, deoarece fiecare dintre noi poate să o experimenteze de la sine şi în sine însuşi. De fapt, printr-un impuls natural, noi dorim ceea ce este bun şi frumos, chiar dacă acelaşi lucru nu apare, pentru unul sau altul, ca bun şi frumos. De  semenea, nu e nevoie să fim învăţaţi să-i iubim pe cei care ne sunt apropiaţi, fie prin rudenie, fie prin convieţuire, şi să-i îmbrăţişăm spontan şi cu o sinceră afecţiune pe cei care ne fac bine.

Vă întreb, aşadar, este ceva mai vrednic de admiraţie decât frumuseţea divină? Ne putem imagina ceva mai dulce şi mai plăcut decât măreţia lui Dumnezeu? Există vreo dorinţă a sufletului mai puternică şi mai vehementă decât cea pe care Dumnezeu o pune în sufletul purificat de orice păcat şi care exclamă cu o sinceră afecţiune: Sunt rănită de iubire? (cf. Ct 2,5). Strălucirea frumuseţii divine este inefabilă şi de nedescris.

Din Regulile mari, de sfântul Vasile cel Mare, episcop
(Resp. 2, 1: PG 31, 908-910)