Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


10 - = 5
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Tăcerea în liturgie: pentru a spune da Domnului

 
Tăcerea în liturgie: pentru a spune da Domnului
  • 31 Ian 2016
  • 4388

De cardinal Robert Sarah

Mulţi credincioşi se plâng pe bună dreptate datorită lipsei de tăcere în unele forme de celebrare a liturgiei noastre. Deci este important a aminti semnificaţia tăcerii ca valoare ascetică creştină şi condiţie necesară pentru o rugăciune profundă şi contemplativă, fără a uita că în celebrarea sfintei Euharistii sunt prevăzute oficial timpuri de tăcere, cu scopul de a scoate în evidenţă importanţa sa pentru o reînnoire liturgică autentică.

În sens negativ, tăcerea este lipsa de zgomot. Tăcerea virtuoasă - sau mai bine zis mistică - trebuie desigur deosebită de tăcerea reprobabilă, de refuzul de a adresa cuvântul, de tăcerea de omisiune din laşitate, egoism sau împietrire a inimii. Bineînţeles, tăcerea exterioară este un exerciţiu ascetic de stăpânire în folosirea cuvântului. Asceza este un mijloc indispensabil care ne ajută să eliminăm din existenţa noastră tot ceea ce o îngreunează, adică tot ceea ce împiedică viaţa noastră spirituală sau interioară şi ceea ce constituie o piedică pentru rugăciune. Da, tocmai în rugăciune Dumnezeu ne comunică viaţa sa, adică manifestă prezenţa sa în sufletul nostru irigându-l cu valurile iubirii sale trinitare, Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Şi rugăciunea este în mod esenţial tăcere.

Cărţile sapienţiale din Vechiul Testament sunt pline de îndemnuri menite să se evite păcatele limbii (mai ales vorbirea de rău şi calomnia). La rândul lor, cărţile profetice evocă tăcerea ca expresie a temerii reverenţioase faţă de Dumnezeu; e vorba aşadar de o pregătire pentru teofania lui Dumnezeu, adică pentru revelarea prezenţei sale în lumea noastră. Noul Testament nu este mai prejos. De fapt, conţine Scrisoarea lui Iacob care este încă fără îndoială textul cheie cu privire la controlul limbii (cf. Iac 3,1-10). Isus însuşi ne-a avertizat cu privire la cuvintele rele, care sunt expresie a unei inimi depravate (cf. Mt 15,19) şi la cuvintele nelalocul lor, despre care va trebui să dăm cont (cf. Mt 12,36).

În realitate, tăcerea adevărată şi bună aparţine mereu celui care vrea să lase locul său celorlalţi şi mai ales celui care este complet celălalt, lui Dumnezeu. În schimb, zgomotul exterior caracterizează individul care vrea să ocupe un loc prea important, care vrea să se împăuneze sau să se expună, sau care vrea să umple golul său interior.

În Evanghelie se spune că Mântuitorul însuşi se ruga în tăcere, mai ales noaptea (cf. Lc 6,12), sau se retrăgea în locuri pustii (cf. Lc 5,16; Mc 1,35). Tăcerea este tipică a meditării Cuvântului lui Dumnezeu; se regăseşte mai ales în atitudinea Mariei în faţa misterului Fiului său (cf. Lc 2,19-51).

Tăcerea este mai ales atitudinea pozitivă a celui care se pregăteşte să-l primească pe Dumnezeu prin ascultare. Da, Dumnezeu acţionează în tăcere. De aici observaţia importantă a sfântului Ioan al Crucii: "Tatăl spune un singur Cuvânt: este Cuvântul său, Fiul său. Îl rosteşte într-o veşnică tăcere şi sufletul poate să-l înţeleagă numai în tăcere" (Maxime, 147). Deci trebuie făcută tăcere: şi este vorba despre o activitate, nu despre o trândăvie. Dacă "celularul nostru interior" este mereu ocupat, pentru că noi "conversăm" cu alte creaturi, cum poate Creatorul să aibă acces la noi, cum poate "să ne sune"? Aşadar trebuie să purificăm inteligenţa noastră de curiozităţile sale, voinţa noastră de proiectele sale, pentru a ne deschide complet harurilor de lumină şi de forţă pe care Dumnezeu vrea să ni le dăruiască din belşug: "Tată, să nu se facă voinţa mea, ci voinţa ta". Aşadar, "indiferenţa" ignaţiană este şi a o formă de tăcere.

Rugăciunea este o conversaţie, un dialog cu Dumnezeu unul şi întreit: dacă, în anumite momente, ne adresăm lui Dumnezeu, în altele facem tăcere pentru a-l asculta. Deci nu uimeşte faptul că trebuie să considerăm tăcerea ca o componentă importantă a liturgiei.

Desigur, riturile orientale - care nu sunt de competenţa Congregaţiei mele - nu prevăd timpuri de tăcere în timpul dumnezeieştii liturghii. În schimb, în Occident, în toate riturile (roman, roman-lyonez, certozin, dominican, ambrozian, şi aşa mai departe) rugăciunea tăcută a preotului nu este mereu însoţită de cântările corului sau ale credincioşilor. Deci liturghia latină include din totdeauna momente de tăcere absolută. Conciliul al II-lea din Vatican a menţinut un moment de tăcere în timpul jertfei euharistice. Astfel, constituţia despre liturgie Sacrosanctum concilium, la numărul 30 a decretat că "pentru a promova participarea activă să se respecte, la timpul cuvenit, tăcerea sacră". Rânduiala Generală a Liturghierului Roman a lui Paul al VI-lea, republicată în 2002 de Ioan Paul al II-lea, a precizat numeroasele momente ale liturghiei în care trebuie respectată tăcerea: "Natura acestei tăceri depinde de momentul în care se ţine în timpul fiecărei celebrări. Astfel, la actul penitenţial şi după invitaţia la rugăciune, tăcerea înseamnă reculegere; după lectură sau omilie, e o invitaţie la o scurtă meditare asupra celor auzite; după Împărtăşanie, favorizează rugăciunea interioară de laudă şi mulţumire către Dumnezeu. E lucru vrednic de laudă să se păstreze tăcerea chiar şi înainte de celebrare în biserică, în sacristie şi în locurile vecine acestora, pentru ca toţi să se pregătească cu evlavie, aşa cum se cuvine, pentru a celebra cele sfinte" (nr. 45).

Aşadar, tăcerea nu este deloc absentă din forma obişnuită a ritului roman, cel puţin dacă se respectă prescrierile sale şi se inspiră din recomandările sale. În afară de asta, în afară de omilie, trebuie evitat orice discurs sau prezentare de persoane în timpul celebrării sfintei liturghii. De fapt, trebuie evitat să se transforme biserica, ce este casa lui Dumnezeu destinată adoraţiei, într-o sală de spectacol în care sunt aplaudaţi actori mai mult sau mai puţin buni pe baza capacităţii lor mai mult sau mai puţin mari de a comunica, după o expresie care se aude adesea în mass-media.

Trebuie să ne străduim să înţelegem motivaţiile acestei discipline liturgice despre tăcere şi să fim impregnaţi de ea. Unii autori deosebit de calificaţi pot să ne ajute în acest domeniu şi să reuşească să ne convingă despre necesitatea tăcerii în liturgie. În primul rând monseniorul Guido Marini, maestru al celebrărilor liturgice pontificale, care exprimă principiul general în aceşti termeni: o liturgie "bine celebrată, cu limbajul care îi este propriu, în diferite părţi ale sale, trebuie să prevadă o alternanţă fericită de tăcere şi cuvânt, unde tăcerea însufleţeşte cuvântul, permite glasului să răsune cu profunzime extraordinară, menţine fiecare expresie globală în climatul just al reculegerii. De aceea, tăcerea cerută nu trebuie considerată ca o pauză între un moment celebrativ şi următorul. Mai degrabă trebuie considerat ca un adevărat moment ritual, complementar cuvântului, rugăciunii vocale, cântului, gestului".

Cardinalul Joseph Ratzinger, în celebra sa operă Spiritul liturgiei, afirma deja că "marele mister care depăşeşte orice cuvânt ne invită la tăcere. Şi tăcerea, este evident, aparţine şi liturgiei. Este nevoie ca această tăcere să fie deplină, ca să nu fie pur şi simplu lipsă de discurs sau de acţiune. Ceea ce ne aşteptăm de la liturgie este ca să ne ofere această tăcere substanţială, pozitivă, în care ne putem regăsi noi înşine. O tăcere care nu este o pauză în care mii de gânduri şi dorinţe ne asaltează, ci o reculegere care ne aduce pace interioară, care ne lasă să respirăm şi să descoperim esenţialul". Aşadar este vorba despre o tăcere în care îl privim pur şi simplu pe Dumnezeu, în care lăsăm ca Dumnezeu să ne privească şi să ne învăluie în misterul maiestăţii sale şi al iubirii sale.

Tot cardinalul Ratzinger menţiona câteva momente speciale de tăcere. Iată un exemplu: "Şi momentul ofertoriului se poate desfăşura în tăcere. Această practică, de fapt, se potriveşte cu pregătirea darurilor şi nu poate decât să fie rodnică, cu condiţia ca pregătirea să fie concepută nu numai ca o acţiune exterioară, necesară pentru desfăşurarea liturgiei, ci şi ca un parcurs în mod esenţial interior; este vorba de a ne uni cu jertfa pe care Isus Cristos o oferă Tatălui" (ivi). Trebuie dezaprobate în acest sens procesiunile de ofrande, lungi şi zgomotoase, care includ dansuri interminabile, în unele ţări africane. Există impresia de a asista la exhibiţii folclorice, care denaturează jertfa sângeroasă a lui Cristos pe cruce şi ne îndepărtează de misterul euharistic.

De aceea, trebuie insistat asupra tăcerii laicilor în timpul rugăciunii euharistice, aşa cum precizează monseniorul Guido Marini: "Acea tăcere nu înseamnă inactivitate sau lipsă de participare. Acea tăcere tinde să facă în aşa fel încât toţi să intre în actul de iubire cu care Isus se oferă Tatălui pe cruce pentru mântuirea lumii. Acea tăcere, într-adevăr sacră, este spaţiul liturgic în care să spunem da, cu toată forţa fiinţei noastre, acţiunii lui Cristos, aşa încât să devină şi acţiunea noastră în cotidianitatea vieţii".

(După L'Osservatore Romano, 30 ianuarie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu



Sursa:ercis.ro

Știri din aceeași categorie