Ne despart o mie șapte sute de ani de profeticul an 313 când Constantin și Licinius (263-325), unul stăpânitor al părții occidentale, iar celălalt al părții orientale a Imperiului roman, semnau la Milano faimosul „edict de toleranță”, dând istoriei o direcție ale cărei urmări le resimțim și azi. Cei doi au denumit prin termenul nomos teleiotatos („lege completă”) un text programatic formulat de către Constantin spre sfârșitul anului 312, după modelul celor schițate deja anterior (în anii 260 și 311), modeste ca și finalitate, de către împărații Gallienus (253 - 268) și Galerius (305-311). Textul a fost reprodus în edictul pe care Licinius l-a publicat la Nicomedia în luna iunie a anului următor din care istoricul Eusebiu a extras textual: „ Am luat această decizie cu intenție salutară și foarte dreaptă: nimănui să nu-i fie refuzată libertatea de a urma și de a alege practica religioasă și cultul creștinilor. Dimpotrivă, fiecăruia trebuie acordată libertatea de a-și dărui inima acelei religii pe care el o consideră folositoare pentru sine însuși pentru ca divinitatea să-i dăruiască în toate obișnuita grijă și bunăvoință”.
O astfel de formulare a principiului de toleranță era diferit de concepția curentă în lumea antică care, făcând abstracție de ideile atee, stoice sau platonice prezente în special în rândul elitelor, stabilea o strânsă legătură între factorul religios și identificarea socială. Roma în mod deosebit, în demersul său de a stăpâni peste atât de variata civilizație mediteraneană, a permis libera exprimare a ceremoniilor religioase ale diferitelor religii existente în capitala imperiului. Dumnezeul poporului evreu și al creștinilor nu se lăsase asimilat până în acest moment. Istoria acestui conflict nestins a cunoscut momente tensionate ceea ce nu i-a împiedicat însă pe evrei și pe creștini să pătrundă în țesutul social, economic, administrativ și cultural al Romei. Cum s-a ajuns la o schimbare atât de radicală a raportului instituțional dintre Stat și religii? Acestea din urmă, chiar dacă nu erau considerate ca parte integrantă a Statului – lucru întâmplat imediat cu creștinii – au dobândit recunoașterea necondiționată de a exista.
Ne-am putea însuși răspunsul dat de către împăratul Galerius în momentul în care a dorit să explice de ce a pus capăt, înainte de moartea sa, crâncenei persecuții: „Dat fiind faptul că cea mai mare parte a creștinilor, deși supusă procesului capital și torturată, persistă în îngâmfarea și nebunia sa , reunind felurite mulțimi în diferite locuri, am crezut de cuviință a dărui iertarea noastră, permițându-le construirea de edificii pentru adunare”. În ton cu această declarație impresionantă, se deschide un scenariu care la prima vedere pare a fi fundalul evenimentului revoluționar, adică prezența difuză în toate domeniile vieții sociale și culturale, curajul și neînduplecarea în fața persecuțiilor violente suportate. O analiză mai aprofundată ne ajută să conturăm o realitate mult mai complexă.
Epoca (saeculum) creștină
Tertulian considera că epoca (saeculum) și neamul (civitas) creștinesc vor dura la nesfârșit. Conceptul separației totale dintre regnum (regat) și ecclesia (biserică) a fost afirmat de mai multe ori, cu diferite accentuări, de către scriitorii creștini.
În privința Bisericii însă, făcând abstracție de realitatea sa mistică, transcendentă, trebuie luat în seamă aspectul vizibil reprezentat de persoane, obiceiuri și idei cu caracter creștin. Realitatea aceasta era prezentă și în primele trei secole ale erei noastre în Imperiul roman, iar modalitățile concrete prin care Biserica nu putea să se sustragă confruntării cu instituția Statului au constituit unele dintre aspectele apartenenței sale la epoca istorică respectivă, atât atunci când confruntarea a avut tonuri critice privitoare la caracterul păgân al Statului, rare la legitimitatea instituțională, cât și în momentele de pace precum acelea din timpul domniei împăratului Commodus (180-192) și în perioada dintre domnia lui Gallienus(258-263) și cea a lui Dioclețian(260-284). Nu intenționăm a nega nicidecum importanța unor factori ai vremii care au alimentat uneori în mod considerabil contrastul, după cum trebuie să admitem și faptul că apărarea patrimoniului moștenit din tradiție nu a fost mereu singurul motiv al autorităților imperiale care a dus la persecuții.
Aceste elemente nu ne ajută însă să surprindem criza profundă care amenința începând cu secolul al III-lea caracteristicele principale ale lumii imperiale romane. Datorită tendinței despotice a puterii centrale și a necesităților militare împovărătoare, birocratice și fiscale ale regimului, unificarea politică a Mediteranei a deteriorat raportul între cetățean și Stat, lăsându-l pe cel dintâi tot mai singur cu problemele dramatice ale vieții de zi cu zi la care religia păgână nu oferea răspunsuri satisfăcătoare. În acest context caracterizat de depresie, creștinismul își făcea simțităprezența, iar Constantin a știut să profite de tot ceea ce aducea acesta ca potențial.
În realitate, Constantin credea că sunt de neexclus și strâns legate între ele două urmări ale stării de fapt. Cea dintâi vedea Statul ca expresie politică a unei societăți în care creștinismul era deja prezent, lucru ce nu putea fi ignorat pe viitor; a doua, considera Biserica nedespărțită de toate realizările sale în plan public, ceea ce trebuia sa ducă la recunoașterea acesteia ca entitate publică. Fără o atenție deosebită față de caracterul public al Bisericii și față de ambițiile sale, Constantin nu ar fi putut pune în practică planurile sale.
Caracterul public al Bisericii scotea în evidență atractivitatea Mesajului și forța de coeziune provenită din comuniunea existentă în poporul „sfânt” împrăștiat în toate regiunile imperiului; Constantin nu putea să piardă ocazia de a le folosi pentru a întări unitatea Imperiului. Este adevărat că în perioada dintre domnia lui Gallienus și cea a lui Dioclețian diferite neînțelegeri doctrinale și disciplinare au zdruncinat această unitate, însă persecuția din timpul lui Dioclețian a dus la o apropiere între creștini. Una dintre primele preocupări ale lui Constantin a fost aceea de a pune capăt schismei donatiste izbucnită pe marginea divergenței privitoare la lapsi. La puțin timp după edict, Constantin și-a manifestat dorința de a fi prezent la Conciliul de la Nicea (321) pentru a încuraja formularea unitară a dogmei trinitare.
În fața unui asemenea interes pentru posibilitățile oferite de creștinism și pentru măsurile legislative care au dus la sporirea peste măsură a consecințelor spirituale și temporale, ne întrebăm pe bună dreptate care a fost atitudinea interioară a lui Constantin în privința Mesajului susținut în acest mod? Era o devoțiune adevărată sau un simplu calcul? Sau și una și alta?
Trăsăturile hagiografice ale lui Constantin transmise de către apologeții creștini sunt cel puțin entuziasmante, iar versiunea cea mai ilustrativă ne este oferită de către Eusebiu, episcop de Cezarea (265-340). Sunt trecuți în umbră cu o nepăsare mai rar întâlnită scriitorii păgâni ce l-au denigrat pe Constantin, dintre care cel dintâi a fost Zosima , trăitor în cea de-a doua jumătate a secolului IV. Dincolo de judecățile asupra calităților morale ale personajului – caracterul enigmatic al acestuia zădărnicind toate analizele critice serioase ulterioare – , ne interesează identificarea aspectelor obiective ce se desprind din modul său revoluționar de a acționa, pentru a înțelege impactul asupra istoriei.
Traducere de Octavian Frînc din F. P. RIZZO, „L’Editto di Milano del 313”, în La Civiltà Cattolica, 3910, pp. 313-324.
