Cuvintele milostivirii
1. Câteva precizări cu privire la Anul Sfânt
Anul Sfânt, aşa cum a fost trăit el de-a lungul istoriei, începând cu 1300, când a fost promulgat primul Jubileu de către papa Bonifaciu al VIII-lea, reia o antică tradiţie, conform căreia "anul centenar" trebuia să fie un an de iertare universală, tradiţie cu vechi rădăcini în Vechiul Testament (Levitic). S-a stabilit atunci, în acea îndepărtată zi de 22 februarie 1300, că toţi aceia care în acel an, şi în toţi ceilalţi viitori ani centenari, vor vizita mormintele apostolilor Petru şi Paul, vor fi beneficiarii Indulgenţei plenare, "marea iertare", după cum o numesc cronicarii timpului.
De-a lungul timpului, distanţa dintre anii jubiliari s-a redus la cinzeci de ani, apoi la douăzeci şi cinci (Paul al II-lea, în 1470), tocmai pentru a da posibilitatea fiecărei generaţii de a putea beneficia de un "an sfânt" şi de beneficiile sale spirituale. Atât el cât şi succesorul său, Sixt al IV-lea, care a proclamat anul jubiliar din 1475, au decis ca acesta trebuie să înceapă şi să se sfârşească în ajunul Crăciunului.
În afară de Anii jubiliari obişnuiţi, de-a lungul istoriei au mai fost celebraţi şi aşa numitele "jubilee extraordinare". În secolul trecut au fost celebrate două: cel din 1933, când s-a celebrat, din voinţa papei Pius al XI-lea al 19-lea centenar al morţii lui Cristos, sau cel din 1983, când, din voinţa sfântului papă Ioan Paul al II-lea, s-a celebrat 1950 de la moartea şi învierea Domnului nostru Isus Cristos.
Deci acest "An Sfânt al Milostivirii", voit şi proclamat de către actualul papă Francisc, se înscrie în seria "jubileelor extraordinare", următorul jubileu obişnuit urmând să se ţină în 2025.
Condiţiile pentru a beneficia de "marea iertare" au evoluat şi ele, până la a ajunge la cele actuale. Printre condiţiile primului Jubileu, cel proclamat de papa Bonifaciu al VIII-lea găsim: "cei care vor vizita în acel an şi în oricare viitor al o sutălea an, bazilicile şi mormintele sfinţilor apostoli Petru şi Paul timp de treizeci de zile, dacă sunt din Roma, sau cincisprezece zile dacă sunt străini" şi cuprindea mai multe aspecte: indulgenţa (după modelul celei acordate cruciaţilor), pelerinajul la sanctuarele cele mai venerate ale creştinătăţii, mai ales la mormintele sfinţilor apostoli Petru şi Paul, dar şi la sanctuarele dedicate sfântului Mihail Arhanghelul, răspândite aproape în toată Europa, la sanctuarul dedicat sfântului Nicolae de la Bari, al sfântului Iacob din Compostella-Spania, la sanctuarele franciscane din Assisi, sau la Sfânta Casă de la Loreto), apoi celebrarea aniversară liturgică. De notat că nu erau noutăţi, cam acelaşi lucru îl găsim şi în viaţa sfântului Francisc, cu aproape o sută de ani înainte (pelerinajul său din tinereţe la mormintele apostolilor, sau cererea adresată papei Honoriu al III-lea de a "mântui suflete" prin proclamarea indulgenţei plenare de la Porţiuncula, care pare să stea la baza acestui tip de indulgenţă).
După excesele generate de indulgenţele tarifate din anii Renaşterii care, pe lângă alte cauze, au generat mişcările reformiste protestante, în urma reformelor propuse de Conciliul din Trento şi transpuse mai apoi în practică de-a lungul veacurilor până azi, anii jubiliari asumă un caracter tot mai spiritual şi penitenţial, eliminându-se treptat aspectele materiale şi mondene din structura acestora, pelerinajele extinzându-se şi la alte sanctuare naţionale sau zonale, cărora li s-au acordat diverse privilegii pontificale (porţi sfinte, indulgenţe jubiliare etc.), sau alte biserici stabilite de episcopii locului.
Catehismul Bisericii Catolice, la nr. 1478, specifică: "Indulgenţa se obţine prin Biserică; în virtutea puterii de a lega şi a dezlega acordată ei de Isus Cristos, Biserica intervine pentru un creştin şi îi deschide tezaurul meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor, ca să dobândească de la Părintele îndurărilor ştergerea pedepselor vremelnice datorate păcatelor. Astfel, Biserica nu vrea numai să-i vină în ajutor acelui creştin, ci şi să-l îndemne la fapte de pietate, de pocăinţă şi de iubire".
"Jubileul, - scria în urmă cu 15 ani, cu ocazia Marelui Jubileu din 2000, un mare teolog contemporan, Mons. Bruno Forte, - poate fi o mare ocazie pentru cateheză, pentru formarea conştiinţelor, pentru ca şi legătura cu locurile (pelerinajele) să fie trăită mai ales în semnificaţia sa spirituală. Nu este important atât pelerinajul la Roma sau la Ierusalim, cât pelerinajul inimii la Dumnezeu, Stăpânul Istoriei, şi la Isus Cristos, Mântuitorul Omului".
2. "Misericordiae vultus", chipul milostivirii
Chipul milostivirii are mai multe faţete în viaţa noastră, de aceea papa Francisc ne propune adevăratul chip al milostivirii, care este Isus Cristos, chipul milostivirii Tatălui ceresc, al lui Dumnezeu.
Vor fi multe cateheze şi predici pe această temă de-a lungul acestui An Sfânt, eu vreau să mă opresc asupra altor aspecte ale milostivirii, aşa cum le vedem noi oamenii, în viaţa de zi cu zi, cum le trăim în "normalitatea" noastră.
A fi milostiv este (din punct de vedere uman) un sentiment, o trăire care cuprinde în sine compasiunea, înţelegerea, iertarea, răbdarea, ajutorarea celui aflat în nevoie, înduioşarea, bunătatea, stăruinţa, etc.
Ce face necesară milostivirea în viaţa noastră de zi cu zi? În familie, la locul de muncă, în societate?
Diversitatea persoanelor, diferenţele de opinii, priorităţile fiecăruia, dar şi lipsa de înţelegere faţă de priorităţile celuilalt sau de priorităţile comune, lipsa unui dialog real în căutarea unei soluţii comune, neînţelegerea, limitele umane, obtuzitatea, dispreţul, calomnia...
Lista ar putea continua la nesfârşit.
Milostivirea nu este ceva teoretic, sau ceva ce se poate pune în practică (doar) verbal, la nivel de declaraţii, ea presupune participarea a (cel puţin) două persoane (grupuri), unul care acordă (dăruieşte, deci milostivirea este gratuită!) şi altul care o primeşte, care beneficiază de milostivirea celuilalt.
De asemenea, milostivirea nu este ceva temporar, trecător, nu ar trebui să fie facultativă, opţională, pentru că este un har divin, o virtute care se câştigă în timp prin exerciţiu, asceză, dar mai ales prin Iubire.
"Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul [primit]. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură" (1 Cor. 13, 4-7).
Un alt aspect (benefic!) al milostivirii este că aceasta este că ea nu funcţionează doar într-un singur sens, cineva doar dăruieşte, altcineva beneficiază de milostivirea primului, ci rolurile se pot schimba, mâine mi se dăruieşte şi mie ceea ce eu am dăruit azi altora.
"Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire" (Mt 5,7).
Şi atunci ne întrebăm pentru ce atâta nedreptate, războaie, foamete, răutate pe lume?
Unde greşim, individual, colectiv?
De unde atitudinea noastră moralizatoare, totdeauna la adresa altora, niciodată la adresa noastră? Atitudinea noastră de deţinători ai adevărului? Doar soluţia personală a fiecăruia este cea mai bună, ceilalţi nu ştiu nimic, au interese personale, cine ştie ce urmăresc, altfel nu s-ar îmbulzi aşa la ciolan...
"Am spus eu, dar nu vrei să înţelegi... să ştii că nu te mai ajut, nu vrei să mă asculţi... orz stricat pe gâşte... brânză bună în burduf de câine... ia te uită la ăla, nu avea după ce bea apă şi acum...
Toate acestea, le gândim şi le spunem cu cele mai bune intenţii, bineînţeles...
"Atunci, Petru s-a apropiat şi i-a zis: «Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?»" (Mt 18,21).
Petru, când l-a întrebat pe Isus despre iertare, era şi el însufleţit de cele mai bune intenţii. La evrei, dacă cineva îşi cerea iertare în mod corespunzător, adică în faţa a doi martori, trebuia să fie iertat, se considera iertat pentru aceeaşi vină, dar nu mai mult de trei ori. Petru face un salt calitativ, dublează, ba mai pune şi de la el, poate că Isus îşi va da seama cât de interesat este el de subiect şi cât de mult este dispus el să ierte...
Isus i-a spus: "Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte" (Mt 18, 22).
Şi atunci, unde greşesc eu?
Ce trebuie să schimb în viaţa mea, în comportamentul meu?
Ne recunoaştem, mă recunosc în cele de mai sus?
Pentru a mă schimba, de ce am nevoie?
De milostivire.
Iar Anul Sfânt al Milostivirii este ocazia potrivită pentru fiecare.
Dar mai avem nevoie şi de o schimbare de mentalitate.
Metanoia, în termeni teologici.
Şi de kenosis.
De golirea de sine, pentru ca milostivirea să găsească sălaş.
"Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus. El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost socotit ca un om. S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, Şi încă moartea pe cruce. Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt, Şi orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl" (Fil 2, 5-11).
Fr. Petre-Marian Ianoş, OFMCap.
