Pastorala de Crăciun a Preasfinției Sale Virgil

Dragi credincioşi,

”Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Ap 3, 20). Domnul stă la uşa sufletului nostru, la uşa inimii noastre şi bate. Doreşte să se nască, să crească şi să trăiască şi în noi şi împreună cu noi, cei de astăzi, să cineze cu cei primitori şi bucuroşi de o aşa mare minune. Este o mare tristeţe să vedem în lumea în care trăim că foarte adesea dăm de porţi închise, porţi bine ferecate pe dinăuntru, astfel încât nimeni să nu poată intra: nici chiar El, Domnul Isus.

”Maria se preumbla,/Vreun locaş a-şi căpăta”, spune una dintre frumoasele noastre colinzi. Maria, împreună cu Iosif, băteau la porţile închise ale Bethleemului, dar nimeni nu i-a primit în casă, nimeni nu i-a invitat la cină, încât au eşuat, am spune noi în limba de astăzi, într-un grajd străin şi umil, la marginea oraşului, într-o periferie. Acolo şi doar acolo poarta s-a deschis, iar călătorii au intrat, găsindu-şi un loc de odihnă alături de nişte animale, iar nu de prezenţe umane. Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, se naşte într-un loc lipsit de strălucirea semeaţă a bogăţiei, ocrotit fiind de mama sa Maria şi de tatăl său Iosif, în căldura răsuflărilor unor vietăţi nevorbitoare. Căci mai erau pe acolo doar ceea ce putea să fie într-un grajd: nişte vaci, cai, oi, ieslea şi fânul – aşa cum ne-o spun tot colindele. Tristă, pe de o parte, această venire a Domnului pe lume, dar plină de farmec şi, mai ales, de speranţă – pentru că s-a născut un Împărat – Isus Cristos, Mântuitorul lumii. Era o sărbătoare a bucuriei! A unei bucurii căreia oamenii aveau să-i simtă taina abia după semne magice şi după confirmări mai presus de puterea lor de pătrundere.

Dragii mei,

De curând (8 decembrie 2015), Sfântul Părinte, Papa Francisc, a deschis la Roma Poarta Sfântă a Anului Jubiliar al Milostivirii – şi noi, la Oradea, am deschis în virtutea înaltului exemplu o poartă a milostivirii divine. Ştim prea bine că Dumnezeu ”voieşte milă, iar nu jertfă” (cf. Osea 6,6; Mt 9,13; 12,7), milostivire şi nu sacrificii. Trebuie să ştim, de asemenea, că sacrificiul este unilateral: porneşte de la om către Dumnezeu şi exprimă o relaţie incompletă, adică dorinţa omului de a obţine merite făcând ceva pentru Dumnezeu, pentru a-L avea de partea sa. Dar mila, milostivirea sunt legătura completă dintre Dumnezeu şi om, şi, totodată, dintre oameni între ei. Mila şi îndurarea Domnului înseamnă iubirea şi grija, harul şi vindecarea, mângâiere şi pacea pe care le primim în dar”, că în veac este mila Lui” (Ps 135). Toate acestea presupun un răspuns pe măsură din partea noastră, a omului credincios adică: iubire faţă de Dumnezeul născut în iesle şi iubire faţă de aproapele nostru; încredere şi răbdare, milă şi compasiune ”până de şaptezeci de ori câte şapte” (Mt 18,22), preţuire şi milă (Mt 18,33), bucurie şi împărtăşire. Pentru aceasta a venit Fiul lui Dumnezeu în lume, de aceea Isus Cristos stă la uşă şi bate şi tocmai de aceea bucuria noastră este desăvârşită, pentru că nu contenim a spera în milostivirea divină – ”fericiţi cei milostivi” – şi în mântuirea sufletelor ,”că … milă vor afla” (Mt 5,7).

Întrebarea care suntem chemaţi să ne-o punem este următoarea: Îl vedem pe Isus la poarta vieţii noastre, ne dăm seama că El vine din nou? Domnul stă la uşă şi bate. Da, Domnul a bătut la uşa de la Clubul Colectiv din Bucureşti şi tot Domnul a bătut la uşa sufletelor la Paris, la Beiruth, în Siria, în Mali şi în atâtea alte locuri încercate din lumea asta largă. Trăim în ”satul global” (1), în ”casa noastră comună” (2) vremuri tulburate şi aflăm despre toate aproape totul în timp real: oamenii se mişcă spre alte locuri şi ţări; frontiere dispar sau se construiesc noi ziduri de separaţie; nesiguranţa este la tot pasul şi cortine nevăzute închid orizonturi ale speranţei; persoanele în vârstă sunt adesea uitate, iar tinerii au alte aşteptări şi neîmpliniri multe … Peste toate, cu lumină invulnerabilă”, Răsăritul cel de Sus, prin milostivirea îndurării Dumnezeului nostru” (Lc 1, 78) vine din nou şi la acest Crăciun ”ca să lumineze … şi să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii” (Lc 1, 79) chiar dacă timpurile, făptuirile şi lucrurile s-au schimbat, chiar dacă răul este în lume şi ia chipuri şi întrupări noi. În acest context ”vă binevestesc vouă bucurie mare” (Lc 2, 10) Cristos este iubire! El vine să înlăture frica şi teama, spaima şi teroarea: El vine să îl împace pe om cu Dumnezeu; El vine să ne dea un program de viaţă, ”Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru din ceruri este milostiv” (Lc 6, 36), un program pentru toate zilele, de fapt, o Cale bună de trecut vrăjmăşiile şi prăpăstiile.

Dragi credincioşi,

A avea un program pentru viaţă înseamnă a şti ”să privim în trecut cu gratitudine, să trăim prezentul cu pasiune şi să îmbrăţişăm viitorul cu speranţă” (3). Acest lucru se învaţă la şcoala familiei lui Zaharia şi a Elisabetei care au ”umblat fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” (Lc 1, 6), precum şi la şcoala celor care fără de frică acceptă Cuvântul (cf. Mt 1,20; Lc 1, 38) – Iosif şi Maria. Toate acestea se întâmplă într-o periferie, Bethelemul Iudeii. Noi, astăzi, ştim că ”la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1,37), ştim ”în cine am crezut” şi suntem convinşi că El poate ”să păzească comoara ce ne-a încredinţat” (Tm 1, 12). Fraţilor, spune Papa Francisc, suntem chemaţi să arătăm lumii că Domnul născut în ieslea din Bethleem aduce fericirea, bucuria şi împlinirea în sufletele şi în viaţa noastră, în familiile noastre, în Biserica noastră; suntem chemaţi să dăm mărturie lumii prin capacitatea de a scruta faptele înaintaşilor noştri, a interpreta prezentul şi a pune premizele viitorului precum santinelele care vestesc ”Răsăritul cel de Sus” (Lc 1, 78). Preoţii, călugării şi călugăriţele sunt modelul de comuniune în Biserică dar şi model pentru familiile noastre, pentru cei tineri şi pentru cei vârstnici; sunt cei care trebuie să deschidă ”poarta” la chemarea Domnului şi să meargă către tot omul care este în suferinţă, să vestească cuvântul, să fie buni samariteni şi să oblojească toată rana, încercarea şi suferinţa; sunt cei care trebuie să spună o rugăciune pentru cei de la Clubul Colectiv din Bucureşti, pentru cei de la Paris sau Beirut, de la Nairobi sau Siria; sunt cei care ascultă şi îmbărbătează, mângâie şi încurajează, şterg o lacrimă şi dau o mână de ajutor. Modelele ne sunt la îndemână: în Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Benedict, în Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Augustin, în Sfântul Francisc de Asissi şi Fericitul Monsenior Ghica, în Maica Tereza de Calcutta (4) şi Episcopii noştri martiri. Cu toţii au auzit ”glasul lui Dumnezeu”, au deschis, şi-au suflecat mânecile şi şi-au spus: ”Să mergem dar până la Betleem” (Lc 2, 15). Acolo s-a născut Isus, acolo s-a născut Biserica, acolo s-a născut primul samaritean, acolo s-a născut ”milostivirea divină” şi prima mângâiere!

Dragii mei,

Isus Cristos ne spune foarte simplu: ”eu sunt poarta: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (Io 10,7). Biserica, pentru a fi cu adevărat Biserica milostivirii, are ea însăşi nevoie de iubirea milostivă şi îndurătoare a ”Celui care Vine” şi care este ”poarta”, pentru ca la rândul ei să se facă mamă primitoare şi ocrotitoare (5), care ştie să se plece precum samariteanul milostiv spre tot omul căzut între tâlhari şi rănit, pentru a-i lega rănile şi ai fi mereu aproape.

”Să mergem dar până la Betleem” (Lc 2, 15) şi să îl urmăm pe Isus care astăzi se naşte şi împreună cu El să devenim Biserica adevărată care ştie să fie aproape de toţi: păcătoşi sau virtuoşi; marginalizaţi ai sorţii sau ”binecuvântaţi ai Tatălui” (Mt 25, 34); băştinaşi sau emigraţi; tineri sau vârstnici. Noi şi ei, ei şi noi, cu toţii împreună să fim Biserica. Pe toţi Domnul ne aşteaptă. El bate, bate la uşă neîndoilenic. Maria şi Iosif ştiu bine ce înseamnă o poartă închisă, cum ştiu şi ce înseamnă o poartă deschisă – ”Şi fiind obosită/Sălaş îşi căuta/Şi-n Viflaimul mare/Nimeni n-o primea”. Biserica trebuie să aibă întotdeauna poarta deschisă, să fie recunoscută de oricine drept aceea care-l propovăduieşte pe Cristos cel care bate la uşă, şi, în acelaşi timp, ca o mamă care primeşte pe oricine şi la orice oră, cu orice problemă, pentru alinare şi înseninare sufletească şi spirituală. Biserica este ceea ce trebuie să fie: ”poarta sfântă a milostivirii lui Dumnezeu”. Biserica, dragi credincioşi, suntem noi: să-i primim pe cei care bat la poarta noastră cu o inimă deschisă!

Cu aceste gânduri şi cu această credinţă vă doresc un Crăciun sfânt şi binecuvântat şi un An Nou fericit!

La Mulţi Ani! Sărbători fericite!

1. Ioan Paul al II-lea, Redemtor Missio, 37c, 1990; 2. Papa Francisc, Laudato Si, 1, 2015; 3. Papa Francisc, Scrisoarea Apostolică către toate persoanele consacrate, 2014; 4. Cf. Ivi.; 5. Cf. Papa Francisc, Audienţa Generală, miercuri 18 noiembrie 2015

Episcop
+ Virgil BERCEA