După ce mama zâmbește copilului nou-născut câteva săptămâni, ea va primi pentru prima dată, ca răspuns, un zâmbet al copilului. Este momentul în care el devine capabil de a răspunde liber unui Celălalt, unei instanțe a iubirii care i se dăruiește necondiționat, fără nicio premisă aflată în el însuși. Hans Urs von Balthasar, descriind acest moment, vorbește despre o analogie a felului în care Dumnezeu se descoperă omului: fundamentul a tot ceea ce există îl face pe om capax Dei, „capabil de Dumnezeu”, prin drama divină a Revelației care seduce inima omului.
Privirile schimbate între mamă și copil alcătuiesc întâlnirea dintre două infinituri: orice persoană, în fond, este homo abyssus, căci ochii ei sunt porți către un ocean de sensuri, păduri tainice, străluciri abia sugerate. Necunoscut în fața propriului sine, neavând niciun fundament în el însuși – căci esența lui nu este de a exista, fiind o esență primită, ce participă în ceva care o depășește – el este pelerinul aflat în căutarea propriului castel interior. Iar întâlnirea cu o altă privire, la fel de neliniștită, este o dinamizare ce se deschide către splendoare. Dansul interior a două priviri iubitoare ce s-au întâlnit înseamnă imediat un salt, o creștere substanțială, o abundență de origini misterioase care poartă persoana către teritorii mereu noi.
„Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea” (Gen 2,23), exclamă Adam atunci când o privește prima dată pe Eva. Primele cuvinte ale omului arată că abia acum el își conștientizează pe deplin identitatea sa: dar o identitate în mișcare, aflată în căutarea unui celălalt, în căutarea altui infinit.
Însă nicăieri nu este mai clar că noi nu suntem nimic altceva decât dar, fluturare delicată a harului, decât în momentul primului zâmbet al copilului către mamă. Nimic altceva nu poate provoca acest zâmbet decât tandrețea constantă a mamei. Dincolo de argumentele biologice care, în fond, nu spun nimic, singura explicație pentru prezența (sau, în mod tragic, absența) acestei capacități esențiale de a oglindi, în mod creativ, iubirea, este prezența (sau absența) chipului transfigurat al acestei prime persoane, care vorbește în mod simbolic despre Cel care ține lumea în ființă.
Numai că în Betleem se întâmplă ceva care depășește toate planurile, închipuirile și filosofiile noastre. Dumnezeu, cel la care se refereau în mod constant toate analogiile creației, de la frumusețile naturii până la iubirea dintre bărbat și femeie sau cea dintre mamă și copil, acceptă El însuși rolul celui care trebuie să se constituie ca persoană umană. Din Cel care privea și chema, acceptă să fie privit și să fie chemat. El însuși vrea acum să treacă prin tot procesul devenirii care începe cu schimbul de priviri dintre mamă și copil. El devine slăbiciune absolută, incapabil să se miște sau să vorbească, intrând în drama care începe cu primul zâmbet.
„Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apei Tale” sună cuvintele grave ale psalmistului, într-un text care problematizează neliniștea permanentă, inexplicabilă a celui care nu e mulțumit nici măcar de sărbătorile liturgice, „în glas de bucurie și de laudă și în sunet de sărbătoare”, căci ceva nenumit pare să-l poarte către o întâlnire finală: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu?” (Ps 41/42). Adânc pe adânc: Homo abyssus este făcut, de fapt, pentru Deus abyssus. Infinitul relativ, în devenire, al creaturii corespunde infinitului absolut, în act, al lui Dumnezeu. Adâncul omului se dezvăluie ca fiind de fapt reflecția întunericului luminos al dumnezeirii nepătrunse, iar coborârea în noi înșine este începutul urcării „din slavă în slavă” (2Cor 3,18).
În Betleem, aventura finală a lui Dumnezeu alături de om ia forma coborârii în adâncul unei persoane umane, și prin ea, în miracolul și tenebrele întregii omeniri. Fiul lui Dumnezeu devine el însuși psalmist, omul creat pentru a adora dar lăsat singur în pustiul păcatului și al umbrelor. Deschiderea nesfârșită a Sfintei Treimi, acea permanentă mișcare a fiecărei Persoane divine spre a face loc celorlalte, dăruindu-și ființa în veșnicia ființării subzistente, a chemat la viață creația, dăruindu-i un infinit relativ, dar real, al creșterii neîncetate în fericire, oglindind jocul intratrinitar al darului. Dar taina ființei poartă numele de Euharistie, mulțumire, jertfă, liturghie, laudă. Fiul, rămânând Dumnezeu, asumă intim creația, devenind el însuși parte din ea, pentru a o (re)aduce Tatălui într-un gest etern de adorație. Devine homo abyssus, umplând pustiul în care a răsunat întrebarea Tatălui din Eden: „Adame, unde ești?” (Gn 3,9). Acum el răspunde perfect: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea.” (Ps 107,1) și „Iată, vin, în sulul cărții scris este despre mine, ca să fac voia Ta, Dumnezeule” (Evr 10,7).
Adâncul uman și adâncul dumnezeiesc se odihnesc în pruncul din Betleem. Dar în ochii săi, așa cum era scris din veșnicie, privește cineva. Răsturnarea este deplină. Da, El a avut inițiativa și a pregătit-o pentru acest moment. Dar acum el se lasă privit, în brațele ei, ale Mariei, cea care s-a alăturat răspunsului noului Adam, zicând: „Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Este clipa splendorii creației: Regina ei, fiind pură transparență față de Cuvânt, privește în ochii adâncului uman din toate timpurile și, prin ei, în inima Dumnezeului care tace… din iubire.
Alin Vara
