Gânduri pentru 1 decembrie
Se spunea adesea că suntem o țară binecuvântată de Dumnezeu. Mesajul personajelor care au făurit actul Unirii din 1918, la Alba-Iulia sau în celelalte zări istorice ale românului, ne confirmă această speranță.
După eliberarea din 1989, am crezut că valorile vieții românilor, înainte de tăvălugul roșu, vor reînvia de la sine. N-a fost așa. Ura, minciuna, neghiobia, însuflețite de un resentiment profund, și-au spus cuvântul sistematic în societatea românească, împiedicând renașterea. Mulți oameni ai vechii cetăți nu au vrut să înțeleagă că sosise vremea dezicerii lor totale de urâciunea trecutului, prin supremul gest de virtute de atunci: retragerea. Astfel, șansa unei noi generații de a-și scrie prezentul în moralitate, scutite de lipsa lor de caracter ca virtute fondatoare, a eșuat încă de la început.
De douăzeci de ani încoace, a renega izvorul valorii în onestitate, în omenia ca rezultat al sacrificiilor pentru bine, are roade continue. Imposibilitatea de a afla detașarea față patriotismul proletar creat de ideologia partidului monocolor și lipsa de culoare a celor care au slujit un spirit găunos, a adus cu sine monstruozitatea falsității, mitice, care i-a dezgustat și mai mult pe cei care ar fi dorit, după 1989, să-și reînnoiască apartenența interioară pe caracterul personajelor istorice normale.
Am citit un text public recent de solidaritate între două „adrese” importante. După douăzeci și cinci de ani de la căderea comunismului, înscrisul părea expediat din timpul Marelui cârmaci. Chiar și Ludovic al XIV-lea, în celebrul său secol, ar fi fost jenat de asemenea tonalități. Treabă bună, deh, cu cei care au curajul după asemenea ieșiri de a se mai întreba, cu indignată inocență, de ce tineretul-și pierde pofta de patriotism și se duce în lume cât vede cu ochii
„Dezveliți tot adevărul și le spuneți tuturor cum muriră frații noștri pentru neam și țara lor…”, spune Imnul eroilor. Într-un timp de criză, ceea ce nu îndrăznim a mai imagina, este totuși posibil. Adevărul are răbdarea și perseverența de a ieși la lumină, fiindcă Binele nu este comunicarea privilegiilor lumești, ci jertfa omului pentru a-l apăra. Memoria lucrurilor, pe care oamenii adevărați le realizează în neamul românesc, întreține legătura cu prezentul prin onestitate. După silogismul că minciuna e minciună, adevărul e adevăr, ce-i sfânt ieri, este și azi și va fi mâine. Iar dacă petecul vechi pe haina nouă nu-și are rostul prin firea lucrurilor, atunci istoria adevărată continuă să fie scrisă exclusiv de persoanele de caracter, de alegerile și de gesturile lor zilnice
„Presărați pe-a lor morminte ale laurilor foi spre a fi mai dulce somnul fericiților eroi…!” Fericiți, cu siguranță, și pentru că n-au apucat vremurile noastre.
+ Mihai Frățilă
episcop
„Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neîmpărtășit!
Un glonț pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit…
…………………………………….
Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noștri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o știm!
Nu plânge, Maică Românie!
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă și pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!”
(Versuri găsite în ranița unui soldat român mort pe muntele Sorica – Carpații de curbură
în toamna anului 1918)
Un caracter românesc după 22 de ani de temniță (Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, cel care a citit la Alba-Iulia Proclamația unirii Transilvaniei cu România, în închisoarea mănăstirii Căldărușani – cu puțin timp înainte de a muri)
