În multe locuri, deși nu e este marcat liturgic, și greco-catolicii (în Ardeal, chiar și ortodocșii!) celebrează la 1 noiembrie pomenirea celor plecați la Domnul. Astfel cimitirele se împodobesc de flori și lumânări, iar cei vii fac cele de cuviință pentru odihna sufletelor plecate. Este o ultimă „permisiune” prezenței morții pe care societatea de consum n-a putut încă s-o elimine. Altă dată, mersul la cimitir era un evident cult dedicat vieții și speranței, fiindcă locul de îngropăciune a fost și rămâne pentru creștini, în așteptarea Învierii, locul „somnului”- cimitirul.
Durerea și jalea ce continuă în aceste zile la București, moartea neașteptată și înfricoșătoare a atâtor suflete de tineri, ne arată nu numai neglijența omenească, ci suprema învățătură a morții care nu întreabă, dar găsește. De aceea înălțăm rugăciune multă pentru cei plecați brusc și absurd, rugăciune pentru cei rămași să poată rămâne ancorați în Taina vieții și să persevereze în speranță. Febra atâtor gesturi de caritate în preajma acestei tragedii ne arată că există încă mult bine de apărat în România.
Scriși numai de credința-datină sau pur și simplu indiferenți, noi cei de azi cu greu ne mai regăsim energia interioară fără marile bulversări. Odată, tragediile erau considerate pedeapsa Cerului, dar Isus ne surprinde cu răspunsul său din Evanghelie, punând accentul pe urgența conversiunii. Să nu ne pripim așadar cu răspunsuri care nu ne sunt date nouă muritorilor, ci să căutăm mai degrabă taina vieții, cu smerenie și încredere, ca să întrevedem ceva din glasului Domnului.
Speriați de violența cu care fuseseră uciși niște iudei de guvernatorul roman, dar și de dezastrul căderii turnului din Siloam, cei care veneau la Isus cu siguranță se credeau mai buni decât cei ce muriseră tragic sub dărâmături. Așteptau, probabil, o confirmare de pedeapsă pentru o atât de năprasnică moarte, dar Isus îi dezamăgește. „Credeți, oare, că aceşti galileieni au fost ei mai păcătoşi decât toţi galileienii, fiindcă au suferit aceasta? Nu! zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel”(Luca 13,3-5).
Fiecare dintre noi plătește obol morții. Ne naștem, dar vom muri – fără a fi dreptul nostru de a alege. Purtăm moartea cu toții în firea vieții pământești și vom plăti prețul durerii despărțirii. Violența morții neașteptate impresionează și mai mult, fiindcă viața cea bună se trăiește cu un anumit sentiment al desprinderii de cele trecătoare și cu un oarecare soi de atitudine. Nu în sens monahal, cum cred unii, disprețuind viața publică astfel încât tiranii să domine viața, ci asumând libertatea interioară drept cheia prin care Dumnezeu citește ființa omului și existența.
Drumul nostru e vegheat de cei trecuți dincolo, iar calea lor de făcut în purificare le poate fi netezită de noi. Da, libertatea de a ne mai putea îndrepta voința în viață îi ajută și pe cei plecați să repare – din mila Domnului, prin pomana noastră sufletească. Prin rugăciune, dar mai ales prin atitudini demne de numele Fiului pe care-l purtăm.
Requiem aeternam…
+Mihai, episcop
