De Andrea Tornielli
Ce anume "va naşte" Sinodul Episcopilor despre familie, ce chestiuni deschise, ce întrebări şi ce indicaţii va încredinţa în mâinile papei Francisc, va fi cunoscut sâmbătă seara, 24 octombrie 2015. Cu siguranţă ştirea cea mai relevantă din ultimele zile este reprezentată de unanimitatea din cercul Germanicus, unicul dintre cele treisprezece "circuli minores" în care se vorbea germană. Mulţi ar fi dorit ca să fie o telecameră pentru a filma teologi precum Walter Kasper, Christoph Schönborn şi Gerhard Ludwig Müller în timp ce discutau între ei citând un text sau altul din sfântul Toma şi interpretarea sa. În documentul din cercul german respectiv se citeşte: "Axioma «orice contract matrimonial dintre creştine este în sine un sacrament» trebuie să fie revăzut. În societăţi creştine care nu mai sunt omogene sau în ţări cu amprente culturale şi religioase diferite, nu se poate presupune o înţelegere creştină a căsătoriei nici măcar între catolici". Şi cât priveşte posibilitatea de a readmite pe divorţaţii recăsătoriţi, părinţii sinodali de limbă germană au fost unanimi că nu există soluţii generale şi generalizate, ci trebuie aprofundată calea discernământului indicată de Ioan Paul al II-lea, evaluând, pe baza unor criterii obiective, situaţiile unirii sacramentale şi a noii uniri, dar şi dând spaţiu "forului intern", care priveşte viaţa mai intimă despre care se vorbeşte cu duhovnicul sau directorul spiritual. Vatican Insider l-a intervievat pe cardinalul Schönborn, moderator ar cercului Germanicus.
I-a surprins pe mulţi această unitate a cardinalilor, îndeosebi a cardinalilor teologi germani, de la Kasper la Müller. Ce s-a întâmplat?
Toate articolele şi modificările la textul final pe care le-am propus au fost votate în unanimitate. Un element important este reprezentat de timpul pe care l-am avut la dispoziţie pentru a discuta între noi. A fost vorba despre un mare câştig datorat noii metodologii a lucrărilor sinodale: 40 de ore de discuţii în cele 13 cercuri mici permite cu adevărat să se aprofundeze. Am avut timpul de a merge în profunzime cu privire la anumite puncte. De exemplu, textul despre credinţă şi legământul matrimonial este, după părerea mea, o frumoasă sinteză teologică, ce a fost posibilă pentru că erau teologi buni printre cardinali. Şi textul despre însoţirea divorţaţilor recăsătoriţi a fost cu adevărat rodul unei reflecţii comune. Am luat ca punct de plecare textul enciclicei Familiaris consortio citat şi în Catehismul Bisericii Catolice, care a fost baza tuturor discuţiilor despre temă în ultimii treizeci de ani. În acel text, sfântul Ioan Paul al II-lea spune în mod explicit că păstorii au obligaţia, din iubire faţă de adevăr, de a discerne şi de a distinge situaţiile.
Aşadar propunerea dumneavoastră se prezintă ca o aprofundare a lui Familiaris consortio?
Este voită şi în mod explicit propusă ca o aprofundare şi o continuare a lui Familiaris consortio pentru că Ioan Paul al II-lea a spus că există obligaţia de a discerne, de a distinge, dar nu a spus tot ceea ce rezultă din discernământ. Am încercat să indicăm câteva criterii pentru acest discernământ din partea păstorilor. Criterii foarte concrete. De exemplu, a evolua cu s-au comportat divorţaţii recăsătoriţi cu copiii avuţi în prima unire, cu au rămas cu soţul abandonat, care este efectul drumului lor asupra ansamblului familiilor şi ce mărturie sau probabil ce scandal există pentru comunitatea creştină. Şi apoi am vorbit despre criteriul probabil cel mai profund, cel al discernământului conştiinţei fiecăruia. Toate acestea privind la situaţia obiectivă şi cu atenţie faţă de discernământul situaţiei concrete. În acest mod se poate înainta pe un drum de convertire, de pocăinţă - pentru că este nevoie adesea de un aspect de pocăinţă - pentru a ajunge în sfârşit la acest cuvânt al sfântului Paul adresat tuturor, nu numai divorţaţilor recăsătoriţi: fiecare se examinează înainte de a merge la masa Domnului.
În Familiaris consortio singura cale indicată pentru accesul la sacramente era aceea de a trăi ca "frate şi soră", adică să se abţină de la raporturile sexuale în caz de a doua unire. Acest aspect trebuie considerat depăşit în propunerea dumneavoastră?
În textul nostru nu s-a făcut aluzie şi nici nu s-a vorbit. Nu considerăm că este singura cale. Familiaris consortio vorbeşte despre exigenţa unui discernământ. Probabil aluzia nouă din documentul nostru este aceea la "forul intern", care de altfel aparţine tradiţiei clasice. În al doilea dintre cele trei documente pe care cercul de limbă germană l-a redactat discutând cele trei părţi ale Instrumentum laboris al Sinodului am citat textele sfântului Toma care sunt nucleul trecerii de la ratio speculativă doctrinală la ratio practică prin exercitarea virtuţii prudenţei: cu cât se coboară mai mult în particular, cu atât este mai necesar discernământul prudenţial.
Asta înseamnă că, deşi fiind în faţa unei situaţii "dezordonate" a unei a doua uniri care nu poate să fie sacramentală, aceasta nu este în sine o condiţie de păcat?
Este interesant de notat că învăţătura Bisericii a renunţat deja să vorbească generic despre păcat grav în aceste cazuri. La început este păcatul grav de adulter şi adesea acesta este cazul, dacă există o legătură matrimonială validă sacramental. Dar dacă, odată cu trecere timpului, se creează o situaţie care comportă şi exigenţe obiective, de exemplu faţă de copiii născuţi în noua unire? Sunt pur şi simplu copii ilegitimi deşi au tată şi mamă? Desigur, rămâne conflictul dintre obligaţia sacramentală - dacă era validă căsătoria - şi noua unire. Dar nu se poate afirma pur şi simplu că toată situaţia este de păcat grav, pentru că a onora noua realitate şi noile situaţii obiective este şi o exigenţă de dreptate. Pentru aceasta este nevoie de acest discernământ care să ştie să privească la diferitele realităţi ale persoanelor.
Deja Familiaris consortio cita cazul soţului abandonat...
Cazul clasic al femeii cu copii mici abandonată de soţ. Ea trebuie să supravieţuiască dacă găseşte un bărbat dispus să o primească pe ea şi pe aceşti copii: nu se poate vorbi pur şi simplu de adulter din cauza celei de-a doua uniri. Există şi o altă realitate de generozitate şi de virtute în această nouă realitate chiar dacă nu este sacramentală. Şi aici este important să ne încredem în cuvintele sfântului Toma, pentru că am trăit în Sinod un mic conflict între un augustinism radical şi tomismul clasic. Augustin în De civitate Dei prezintă ideea că orice act al păgânilor este vicios, că nu există virtute în ei. Însă sfântul Toma a refuzat cu putere această poziţie şi Părinţii Bisericii precum Clement din Alexandria şi sfântul Maxim Mărturisitorul au vorbit despre virtuţile păgânilor. Biblia însăşi face asta cu Iob, un păgân... Sfântul Toma explică: deşi păgânismul este idolatrie, cu toate acestea, păgânii pot săvârşi acte cu adevărat virtuoase.
Aşadar, calea discernământului din partea duhovnicului şi a episcopilor ţine cont de diferenţele istoriilor personale. Aşa este?
Isus se înduioşa în faţa suferinţelor umane, citim asta în Evanghelii. Şi astăzi Isus îmbrăţişează şi în această îmbrăţişare de milostivire persoana se simte iubită şi recunoaşte păcatul său. Cu catehezele sale de anul trecut, papa Francisc ne-a dat o mare lecţie, sunt aşa de frumoase încât îţi vin lacrimile, pentru că se învaţă toată apropierea cu viaţa, dar cu privirea păstorului care nu observă rece realitatea ca un om de ştiinţă sau un ideolog: este cu adevărat şcoala păstorului.
Această abordare, după părerea dumneavoastră, este majoritară în Sinod?
Vom vedea documentul final şi cum va fi receptat de adunare. Dar m-a uimit ceea ce a spus cardinalul Fox Napier, care într-un interviu a relatat că el observă în acest Sinod ca un adevărat drum împreună. Am avut timpul de a reflecta, de a ne cunoaşte, de a schimba punctele noastre de vedere. Sinodul a devenit o experienţă mult mai mult de viaţă, mai atentă unii faţă de alţii. Confruntările au fost mai puţin aprinse, a reieşit mai degrabă ascultarea, efortul de a simţi şi inima celuilalt.
(După Vatican Insider, 23 octombrie 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
