de Giovanni SALE
Renunțarea lui Benedict al XVI-lea la scaunul Sfântului Petru, făcută conform prevederilor dreptului canonic în vigoare, și deschiderea ulterioară a conclavului în decorul sugestiv al Capelei Sixtine, conclav în care a fost ales Papa Francisc, a adus în atenția mass-mediei simbologia ce a însoțit de-a lungul secolelor figura și rolul Pontifului Roman, atât ca păstor suprem al Bisericii cât și ca suveran al unui teritoriu. Aceasta știință care părea până deunăzi uitată și apanajul doar câtorva specialiști, pare a stârni azi interesul unui număr tot mai mare de persoane până acolo încât aceste subiecte sunt deseori tratate în studii de popularizare, articole, romane (care au avut un mare succes) și în seriale de televiziune.
O asemenea simbologie e prezentată uneori, din păcate, în mod parțial și în unele cazuri cu o vădită intenție de a denigra papalitatea. Vom trata în acest articol despre nașterea și dezvoltarea simbologiei legată de slujirea urmașului Sfântului Petru și de autoritatea pontificală, încercând a surprinde „reprezentările” cele mai semnificative în plan istoric și spiritual.
Cheile și tiara
Papalitatea, mai mult poate ca orice altă instituție a Occidentului, s-a folosit de-a lungul istoriei sale bimilenare, de reprezentări și de simboluri pentru a indica rolul său și a afirma propria putere chiar și în afara spațiului spiritual. Mai ales cu Inocențiu al III-lea, papalitatea și-a asumat acele trăsături, chiar și exterioare, de putere și de prestigiu care au dus la fixarea pentru următoarele secole, și putem spune până în zilele noastre, a „imaginii publice”. A trata despre simbolurile și imaginile legate de persoana și funcția Papei înseamnă într-un fel a străbate din nou istoria papalității plecând din primele secole, chiar dacă doar din Evul Mediu această „reprezentare” devine mai conștientă și semnificativă în deplinul sens al cuvântului.
Aceste simboluri exprimă foarte bine atât ideea pe care Pontifii o aveau, mai ales în Evul Mediu, despre misiunea lor, cât și rolul pe care autoritatea politică îl recunoștea papilor în cadrul creștinătății. Unele din acestea, precum tronul Sf. Petru și cheile, sunt legate în mod direct de misiunea apostolică și de autoritatea care ține de primatul Episcopului Romei. Inocențiu al III-lea (papă între anii 1198-1216, n. trad.) – spun cronicile vremii – în timpul consacrării sale care a avut loc în anul 1198, s-a așezat de trei ori pe tronul care se păstra în bazilica din Vatican și despre care se credea că ar fi aparținut apostolului Petru. De fapt, după cum rezultă din vechile documente, era vorba de tronul lui Carol cel Pleșuv (823-877, rege al Franței și împărat al Occidentului, n. trad) care l-a dăruit Papei Ioan al VIII-lea (872-882, n.trad.) după încoronarea sa ca împărat în anul 875. Procedând astfel, Inocențiu stabilea în mod explicit o legătură între persoana sa și cea a primului Papă: s-a așezat pe tronul lui Petru precum a făcut Petru și se defini „vicarul lui Hristos” precum Petru, în timp ce Papii dinaintea se defineau doar „vicari ai lui Petru”.
Tema iconografică dezvoltată în tronul lui Carol cel Pleșuv (reprezentând muncile lui Hercule) este cea a împăratului „îmblânzitor de monștri”. Aceștia, conform mentalității epocii, reprezentau uneltirile diavolului împotriva cărora trebuia să lupte cu ajutorul lui Dumnezeu – ca un nou Hercule – împăratul francilor. După ce Inocențiu al III-lea a asociat tronul cu deplinătatea puterii sale (plenitudo potestatis), un astfel de program (victoria asupra răului) îi revine Pontifului Roman.
Cheile au devenit din secolul XIII, precum tronul lui Petru, un simbol al papalității. Începând cu secolul V, acestea constituiau un simbol iconografic al urmașului Sfântului Petru. În decursul Evului Mediu, acest simbol indica Biserica romană și în special autoritatea sa izvorâtă din întâietatea asupra celorlalte Biserici. În mozaicul ce se afla în absida bazilicii vaticane – restaurat de către Inocențiu al III-lea – , Ecclesia Romana (Biserica romană, n. trad.) era reprezentată sub înfățișarea unei femei ce purta un steag pe care erau inscripționate două chei legate între ele printr-o frânghie.
Ulterior, începând cu Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303, n. trad.), cheile indicau în mod specific puterea papală. După papa Caetani (numele de familie al lui Bonifaciu al VIII-lea, n. trad.), diverși Pontifi din Evul Mediu, au fost reprezentați ținând în mână cheile împărăției. Acestea erau două, bineînțeles: una reprezentând împărăția cerească, iar cealaltă împărăția lumească, fiind echivalentul simbolului celor două săbii atât de drag lui Bonifaciu al VIII-lea.
Pe scurt, ceea ce caracteriza vechea iconografie referitoarea la urmașul Sfântului Petru, iconografie inspirată din textele biblice, începând cu Evul Mediu va indica deplinătatea puterii (plenitudo potestatis) Pontifului Roman: e cât se poate de clar că el este Petru chiar și în semnele exterioare. În sec. XIII, „imaginea” Papei este remodelată ținând seama de autoritatea sa. Este de fapt secolul în care are loc „transferul” cheilor de la Sfântul Petru la Papă; începând din acest moment, Papa își va asuma pe deplin titlul de Vicarius Christi (Vicarul lui Hristos, n. trad.).
Papalitatea medievală va împrumuta simbolurile sale de putere și de măreție universală, nu doar din iconografia referitoare la Sfântul Petru, ci și din cea a imperiului romano-german. Bonifaciu al VIII-lea, ne spune un document al vremii, i-a primit pe trimișii lui Albert de Habsburg (ce aspira la coroana imperială) așezat pe tron cu tiara pe cap și ținând în mâini cheile și spada. Mai mult, se pare că s-a adresat trimișilor regelui german afirmând: „Eu sunt Cezar, eu sunt împăratul”.
Istoricul Agostino Paravicini Bagliani, autor a numeroase studii în materie, face o legătură între iconografia imperială privitoare la puterea papală și tronul de porfir cu brațele în formă de leu (așa arăta tronul papal ce se găsea în vechea bazilică vaticană), mantia roșie care amintește de mantia purpurie folosită de împărații romani și bizantini, paliul (o bucata de stofă de lana pe care împăratul îl dădea celor mai mari demnitari) și tiara.
Aceasta din urmă era un acoperitor pe cap (un fel de pălărie în formă conică a cărei origini nu se cunoaște încă), împodobit la bază cu o coroană cu care era încoronat Papa în Sfântul Petru și pe care o lua în procesiunea solemnă de la bazilica vaticană la Lateran. Deși reprezenta încă din secolul XIII în mod simbolic împreună cu cheile autoritatea pontificală, tiara a fost folosită rareori de către Papi. Ceea ce purtau pe cap în timpul oficiilor liturgice, era mitra care, conform legendei despre Donația lui Constantin, a fost dăruită de primul împărat creștin papei Silvestru, în loc de coroana imperială refuzată de Papa.
Începând cu Inocențiu al III-lea, toți papii au fost reprezentați cu tiara pe cap. Ulterior, prin adăugarea altor două coroane, acoperitorul a devenit tot mai prețios și mai complex, luând forma tiarei atât de cunoscută (constituind împreună cu cheile stema pontificală), semn al întreitei puteri a Papei: tată al regilor, conducător al lumii, Vicarul lui Hristos.
În această privință, începând cu sfârșitul secolului XIII, se schimbă și terminologia referitoare la urcarea Pontifilor pe scaunul Sfântului Petru: ritualurile nu mai vorbesc despre „consacrarea” Papei, ci de „încoronare”. Se dădea astfel cu acest termen o nouă semnificație așezării tiarei pe capul noului Papă.
Trebuie să remarcăm că și în secolele anterioare noul ales primea tiara la sfârșitul consacrării în fața porții principale a bazilicii Sfântului Petru. Acest ritual avea însă o importanță secundară făcând parte din așa zisele „sărbători ale coroanei”. Papa, după terminarea ceremoniei în Vatican, se întoarcea în reședința sa din Lateran, traversând Roma încoronat cu tiara.
Doar începând cu Bonifaciu al VIII-lea, tiara papală (ce a supraviețuit până în vremea lui Paul al VI-lea) a făcut parte din ceremonialul liturgic de înscăunare a noului Pontif. De altfel, a defini drept „încoronare” urcarea Papei pe tronul pontifical însemna a duce la bun sfârșit una din cele mai profunde aspirații ale Papilor medievali, aceea de a fi vicari ai lui Hristos și totodată adevărați împărați.
O asemenea simbologie imperială, cu o semnificație politică foarte pronunțată, a fost interpretată de către teologii papali în sens religios și biblic. Forma tiarei, indicată ca sphaera et cubitus, a fost interpretată, cu referire la textul din Gn. 6, 16, în baza structurii arcei construită de Noe la porunca lui Dumnezeu pentru a scăpa de potop. În opinia teologilor, arca era precum tiara papală: largă în partea de jos și mare deoarece reprezenta Biserica, în timp ce vârful ei era îngust și reprezenta autoritatea Pontifului asupra Bisericii.
Trebuie să amintim că, conform interpretării comune – de exemplu cea a lui Hugo de Saint-Victor (1096-1141, n.trad) – vârful arcei îl reprezenta pe Hristos, unicul și adevăratul cap al Bisericii și că, începând cu secolul XIII unele atribute „cristice” au fost atribuite Papei de către teologii papali, considerându-l Vicarius Christi (Vicarul lui Hristos) e verus imperatus (adevăratul împărat).
Trebuie adăugat și faptul că aproape toate aceste reprezentări ale autorității pontificale aveau o clară semnificație „cristică”: îmbrăcămintea albă a Papei era simbolul învierii Domnului, în timp ce culoarea roșie a mantiei (și roșul purpuriu al tronului) era simbolul sângelui lui Hristos și a martirilor glorioși ai Bisericii romane. Paliul, format dintr-o bucată de stofă de lână albă așezată pe spate, pe care Papa îl îmbrăca ca semn al puterii jurisdicționale, îl asocia cu Petru –acesta înainte de a fi dăruit rămânea o noapte întreagă pe mormântul Principelui apostolilor (așa zisa Mărturisire) – , fiind simbolul lui Isus bunul păstor. Alte semne „cristice” erau mieii de ceară distribuiți credincioșilor în prima duminică după Paști (duminica in albis); imaginea păsării fenix (semn al imortalității) care însoțea deseori reprezentarea Bisericii romane; trandafirul de aur (Hristos) dăruit de Papă binefăcătorilor Sfântului Scaun.
Text apărut în: La Civiltà Cattolica,
3909/4 mai 2013
Traducere: Octavian Frînc
