Eminența voastră, Preasfințiile Voastre, iubiți frați și surori,
dragi prieteni de la Oeuvre d’Orient,
Evanghelia din această duminică, în calendarul bizantin, pune în scenă o mulțime de bolnavi ce așteaptă vindecarea pe marginea unei scăldători; atenția se concentrează asupra unuia dintre ei, care zace pe patul său de 38 de ani. Este vorba de un bărbat ce aparține guprului de paralitici de la scăldătoarea Vitezda, acolo unde toți acei infirmi nutreau aceeași speranță: aceea de a fi primul ce intră în scăldătoare după ce un înger va veni să tulbure apa. Speranță, dorință, așteptare.
Contemplând-L pe Domnul Isus care tocmai L-a vindecat pe acest om, suntem provocați, în același timp, să conștientizăm o realitate care uneori, într-un anumit fel, ne paralizează, sau care ne poate împiedeca să avansăm din punct de vedere fizic, psihic sau spiritual: starea ”normală” a creștinului este cea de nevoie, necesitatea de a fi ajutat de un Altul, la fel ca paraliticul din Evanghelia de astăzi. Pe de altă parte, prin toate vindecările săvârșite, Isus inaugurează o nouă lume, un nou mod de a vedea lucrurile: în care nu mai sunt bolnavi, nu mai sunt paralizați, nu mai sunt orbi sau șchiopi, nu mai este durere și moarte. Prin exemplul vindecării paraliticului, Isus ne spune un lucru important: trebuie să se evite riscul imobilismului, ca persoane sau ca și comunități creștine.
Ne găsim în Catedrala Notre Dame din Paris, care, ancorată în contemporaneitate, se vrea casă a lui Dumnezeu și Lăcaș pentru Oameni. Suntem aici episcopi, preoți și credincioși veniți din România pentru aăI aduce laude Domnului: pentru a-I mulțumi că și-a trimis îngerul Său să tulbure apa din scăldătoare pentru Biserica noastră.
Cu adevărat, privind înspre trecut, ne dăm seama că suntem mereu ”slujitori inutili” (Luca 17, 10). Inutilitatea servitorilor vine din ”inutilitatea” Învățătorului, într-o lume unde totul se calculează în funcție de utilitate, de rentabilitate sau în funcție de puterea de a-i domina pe ceilalți. În această logică, în 1948, Biserica Catolică de rit bizantin din România a fost interzisă după venirea la putere a guvernului comunist. A fost începutul unui calvar pentru o comunitate creștină care nu mai era considerată utilă de către majoritate, dar a fost, de asemenea, și începutul unei mărturii luminoase de credință pentru întreaga Biserică. Biserica Greco-Catolică, în România, a trăit timp de peste 40 de ani în catacombe, în timp ce în străinătate subzistau câteva centre de rezistență la Roma, Paris, Munchen și Bruxelles. Nici un episcop nu și-a lepădat credința ci toți au preferat să moară ca martiri după ce au îndurat abuzuri morale și fizice atroce. Papa Pius al XII-lea i-a omagiat în 1952 prin Scrisoarea Apostolică VERITATEM FACIENTES, din 27 martie 1952: ”voi reînoiți frumusețea Bisericii primare...”, ”dorim să sărutăm lanţurile celor care, din adâncul închisorii, plâng şi se întristează mai mult de atacurile împotriva credinței, decât de propriile suferinţe şi de libertatea lor pierdută, și se roagă pentru mântuirea veşnică a poporului lor.”
Persecuțiile care în mod constant au caracterizat istoria Bisericii, ne amintesc că poporul lui Dumnezeu este în mâna Providenței, cea care conduce cursul omenirii. În acele momente, împărtășeam, ca și creștinii de odinioară, pâinea durerii și această suferință ne-a întărit. Nu numai că am conștientizat revărasarea harului lui Dumnezeu, ci am crescut în credință prin mărturia și prețul sângelui martirilor noștri, care contemplă acum mărirea Domnului în Împărăția Sa. Dreptatea, curajul, și eroismul lor în fața încercărilor confirmă faptul că drumul Bisericii Greco-Catolice din România era cel bun, un drum pentru care Învățătorul ne pregătise, deoarece, cu adevărat, așa cum spunea Cardinalul Iuliu Hossu ”credința noastră este viața noastră”. Biserica Greco-Catolică Română a trăit perioada dificilă a comunismului cu convingerea că ceasul Domnului trebuia sa sosească: astăzi, dovadă este entuziasmul tinerilor, vocațiile, elanul spre credință a noilor generații. Nu cunoaștem locul mormintelor multora dintre ei, fiidcă persecutorii lor i-au privat inclusiv de acest ultim semn de omagiu și respect. Dar numele lor, spunea Fericitul Papă, ”sunt înscrise în Cartea vieții și fiecare dintre ei a primit o ”pietricică albă, iar pe pietricică este scris un nume nou pe care nu-l cunoaşte nimeni decât cel care-l primeşte” (Ap 2,17)”
Suntem aici pentru a mărturisi credința și speranța celor care ne-au precedat, mărturisitorii Bisericii noastre ”care vin din încercarea cea mare. Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (Ap 7, 14) : nume ilustre de Episcopi ca Vasile Aftenie, Ioan Bălan, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Alexandru Rusu și a Cardinalului Iuliu Hossu.
Aici, în Orașul Luminilor, Biserica noastră Română care este unită cu Roma și, în acelaș timp, legată în mod profund de ”Fiica cea mare a Bisericii”, dorește încă o dată să își mărturisească credința în Părintele luminilor: ” că toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorând de la El”; în această Catedrală unde Sfânta Fecioară este cinstită ca Împărăteasă și Mamă a Franței și a Bisericii, dorim să-i încredințăm patria noastră, poporul nostru, speranțele și durerile noastre.
Ei, Născătoarei de Dumnezeu, îi cerem să își îndrepte cu bunăvoință privirea milostivă spre Biserica sa, și să nu uite niciodată să ude cu a ei lacrimile florile Grădinii sale mult iubite.
Amin.
(traducere din franceză)
Celebrarea Sfintei Liturghii poate fi revăzută la următorul link:
.ktotv.comAlbum foto:
picasaweb.google.com