Întrebarea, eterna întrebare, manifestarea deplină a milostivirii divine și a libertății acordate omului. Hristos, după Înviere, întâlnindu-se cu un Petru chinuit de remușcări, nu îl mustră, nu îl umilește și, de fapt, nu îl întreabă nimic legat de trecut. Provocarea lui Hristos este adresată prezentului și viitorului. Păcatul a fost deja iertat, spălat cu sângele Său. Dumnezeu cunoaște inima omului, cunoaște fiecare persoană din veșnicie, de când era doar un gând al Său.
Ce a fost a fost, te iubesc mult prea mult, mai mult decât îți poți închipui, infinit mai mult decât tot cei ai dăruit și ai primit în această viață. Ajunge. Tu ești mândria creației, pentru tine am făcut stelele, râurile, păsările, pădurile, pentru ca tu să mă găsești în ele, să vezi acolo amprenta mea, să crești, prin simțuri, vizibil, corp, iubire, contemplație, din slavă în slavă, către Mine, prin Mine, în Mine. Chiar nu vezi iubirea din jurul tău, chiar nu știi de ce ai avut această neliniște în acești ani, de ce simțeai acel gust amar atunci când îmi erai necredincios, de ce păreai absent pentru cei din jur? Nu vezi acum de ce a trebuit să fii dezamăgit atunci, sau să vezi acea persoană părăsindu-te? Nu vezi cum te-am ținut în palmă, cum am lucrat ca să te modelez și să îți dai seama că doar în Mine ți-e nădejdea? De ce melancoliile, de ce acel nor ce părea un înger, de ce emoția plăcută, de ce fiorul artistic, de ce niște cuvinte oarecare, de ce ea, de ce aspirația către infinit- chiar nu știi, acum, de ce? Acum, fiu al meu, vreau doar să-mi răspunzi:
Înainte de căsătorie: „Simone, fiu al lui Iona, Mă iubești?” (cf. Ioan 21:16)
La spovedanie: „Simone, fiu al lui Iona, Mă iubești?”
La începutul vieții consacrate: „Simone, fiu al lui Iona, Mă iubești?”
La Judecată: „Simone, fiu al lui Iona, Mă iubești?”
