Gustav Doré, Viziunea beatifică („Divina Comedie”, ilustrație), 1892.
Ce pare să spună Erich Przywara: grijă maximă e necesară atunci când se vorbește de o identitate a Treimii istoriei și a Treimii imanente. Tot analogia rezolvă problema: Dumnezeu-Treime se revelează istoriei ca Dumnezeu-Treime, dar în forma uman-inteligibilă a actului istoric și a rațiunii. Îl cunoaștem ca Tată, Fiu, Duh Sfânt doar din actul său de iubire față de noi, dar iconomia aceasta devine transparentă într-un mister și mai mare. Dar nu un mister fără formă, „dincolo de nume”, „dincolo de Treime”, ci însăși Sfânta Treime în ființa sa, care transcende categoriile noastre pe calea „hipereminenței”, în plenitudine, nu în negație. Aceasta nu e nimic altceva decât a afirma caracterul infinit al Persoanelor divine. Przywara o spune cum nu se poate bine: Numele divine devin transparente într-o splendoare a infinitului, un urcuș amețitor, într-un adânc personal, și mereu „mai personal”, mereu altfel. Inevitabil, limbajul va înceta, dar nu pentru că nu ar fi avut sens de la început, sau pentru că ar fi fost echivoc, ci pentru că va fi copleșit de… „hipersens”, de o creativitate tri-personală cutremurătoare. Sfânt, Sfânt, Sfânt.
„Orice act, oricât de intim, de revelare și dăruire a lui Dumnezeu creației sale rămâne un act de revelare și dăruire creației, și de aceea în orice dezvăluire Dumnezeu rămâne cel de nedezvăluit, acel Deus incomprehensibilis ce depășește creația. În apropierea lui Dumnezeu în viața creștinului îndumnezeit și mântuit, ca și în apropierea lui Dumnezeu în Biserica ce nu e nimic altceva decât viața continuă a Dumnezeului întrupat, ca și în apropierea lui Dumnezeu în însuși Hristos, „Dumnezeu în trup”, – în toată această apropiere rămâne distanța sa, iar creația rămâne permanent „mijloc”, „văl” și „parabolă”.
Această ultimă depășire divină a oricărei apropieri, chiar și supranaturale, își găsește expresia în doctrina catolică despre Sfânta Treime, care își are aici locul sistematic. Căci pentru aceasta două lucruri sunt importante: doctrina este descoperită în istoria revelației planului îndumnezeirii și mântuirii (deci apare, faptic, nu esențial, ca Treime iconomică, Treime a istoriei mântuirii), dar ea transcende acest plan (deci este Treime supra-iconomică, Treimea în sine). Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul, Dumnezeu-Duhul Sfânt se revelează în procesul desfășurat de la creație până la mântuire: Dumnezeu-Tatăl ca cel care trimite, Dumnezeu-Fiul ca Mântuitorul trimis, Dumnezeu-Duhul Sfânt ca cel trimis de Tatăl și Fiul pentru a desăvârși. Dar această „Sfântă Treime a mântuirii” se deschide către „Lumina neapropiată” a Trinității ființiale („Seinstrinität”), a nașterii din veșnicie a Dumnezeului-Fiu din Dumnezeul-Tată și a purcederii Dumnezeului-Duh Sfânt din Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul. Aceste Nume, care își au originea în acest aspect al Treimii mântuirii („Heilstrinität”) devin în același timp transparente în misterul vieții dumnezeiești supraistorice. Întreaga istorie a îndumnezeirii și mântuirii se pierde în acest mister nepătruns. Apropierea negrăită a lui Dumnezeu, în care el se dăruiește, apare astfel ca fiind vălul distanței nemăsurate a lui Dumnezeu în misterul copleșitor al Treimii Sale. Cea mai adâncă apropiere din religiozitatea, cultul și praxis-ul catolic duce – ca în, aproape ca un simbol, în marile sărbători ale anului liturgic – spre slăvirea cutremurată a acelui „Sfânt, Sfânt, Sfânt” al heruvimilor de la Isaia în fața Sfintei Treimi. Structura de bază a analogiei ființei este astfel până la ultima sa consecință subliniată: diferențierea de Dumnezeu în asemănarea cu El.”
Erich Przywara, Filosofia religioasă a teologiei catolice, 1926
