ILD: Aţi spus acum câţiva ani că încă vă este dor de Monseniorul Ghika. Totuşi, ca mulţi dintre fiii săi spirituali, nu aţi avut destul timp să îl cunoaşteţi. De ce a lăsat o urmă atât de adâncă? Nu cumva a jucat un rol şi tensiunea politica din România postbelica si un oarecare exotism al personalităţii lui?
Dr. Yves Nicolae Cernea: L-am cunoscut la sfârşitul lui iunie 1952. Frecventam asiduu biserica romano-catolică Sfântul Vincenţiu de Paul (Saint Vincent de Paul), acum Preasfânta Inimă a lui Isus, de şapte luni, mergând duminicile şi uneori şi în alte sărbători. Fusesem dus de nişte colege de facultate, pe care, surprinzător, le alesesem ca vecine în băncile amfiteatrului – şi am descoperit ulterior că toate erau catolice şi fuseseră eleve la Pitar Moş sau la Notre Dame de Sion.
Una dintre ele – cu care am şi mers prima dată – m-a întrebat: „n-ai vrea să stai de vorbă cu un preot?”. Mi s-a părut ceva exagerat de pretenţios – dar mi-a spus „vrei să vorbesc mai întâi eu cu el?” „Şi cu cine?” „Cu Monseniorul Ghika”, pe care îl vedeam săptămânal în altar. Nu ţinea el acea liturghie la care mergeam noi, dar îl vedeam îngenunchiat pe genuflexor, în general cu faţa sau capul între mâini. Apoi trecea la orga din fundul bisericii şi cânta. Ulterior mi-a spus, improviza. De fapt, se ruga. Mi-a spus „când merg la orgă nu ştiu dinainte ce o să cânt – ştiu numai că mă rog. De altfel, şi la unele predici nu am fixat un subiect, dar îmi vine când încep predica şi îl dezvolt”.
Am acceptat şi m-a prezentat Monseniorului. O privire până în străfundul tău. A discutat câteva momente: „să veniţi mâine după liturghia mea de la opt dimineaţa”. Asta însemna pe la nouă. După terminarea liturghiei intram în sacristia din dreapta altarului şi începeam să vorbim. (Voi scrie altădată sau în alt loc cum şi ce vorbeam). Şi aşa, cam cinci zile pe săptămână, cam minim câte două ore de fiecare dată – cam patruzeci de şedinţe!, până după 15 august. Nu e puţin. Cunoaşteţi multe persoane cu care aţi vorbit zeci de ore în tête à tête? Este foarte mult. Iar după mai mult de o oră de „lecţie” Monseniorul povestea lucruri esenţiale din viaţa sa. Era poate şi, îndrăznesc să sper, ceva simpatie pentru mine, dată fiind o asemănare de „caz” între noi. Mama sa era „farouchement orthodoxe” şi era sfâşiată de ideea că fiul ei va deveni catolic, iar mai apoi că fiul ei vrea să devină preot. Ori, şi mama mea era „farouchement orthodoxe” şi era rănită că voi deveni catolic.
Dar fiecare întâlnire cu el, mai ales primele, era bulversantă. Am să vă povestesc foarte pe scurt prima, după ce m-a prezentat.
Eram dezamăgit de formalismul şi accentul triumfalist al Bisericii Ortodoxe care nici nu se mai sfiia să vorbească despre „Marele nostru vecin de la Răsărit”, despre cum „construim noi o viaţă nouă”, etc. Căutam şi alte biserici. Un coleg mă dusese la baptişti. Nu-mi spunea nimic. Apoi am găsit în biblioteca Liceului Cantemir, unde fusesem elev, o carte din cele care trebuiau epurate. Autorul mi-era total necunoscut. Titlul cel puţin ciudat (mi se părea): „Humanisme integral”. Autor: Jacques Maritain. Am încercat să o citesc, nu am înţeles mare lucru, dar m-a izbit faptul că Biserica Catolică are un întreg Corpus care acoperă toată filosofia, ştiinţele, societatea, cultura, etc. Mi s-a părut ceva extraordinar („ia uite, dom’le, ăştia se ocupă nu numai de cult, ci de tot!”). Aceasta se petrecea cu circa doi-trei ani înainte să îl cunosc pe Monseniorul. Iar mersul meu săptămânal din 16 decembrie 1951 la Sfântul Vincenţiu de Paul era pe urmele acestei descoperiri. Căutam să văd cum e această privire asupra a tot.
Când l-am cunoscut deci pe Monseniorul, m-a întrebat ceva în sensul „Vă atrage ceva în Biserica Catolică – dacă spuneţi că veniţi săptămânal?” M-am simţit jenat că îl voi pune într-o situaţie delicată citând o carte şi un autor despre care nu avea cum să fi auzit. I-am spus totuşi: „cartea lui Jacques Maritain L’Humanisme integral mi s-a părut că arată…, etc.”. Aproape îmi părea rău că am spus. Mi-a răspuns: ”Jacques Maritain a greşit, după părerea mea, intitulând cartea L’Humanisme integral. Îl sfătuisem să o numească Christiansme integral, dar a preferat titlul citat. Dar dacă vreţi să citiţi Jacques Maritain, nu cu această carte trebuie să începeţi, care e o dezvoltare mai largă a principiilor, ci să începeţi cu cartea sa Antimoderne. „Bine, dar de unde să o găsesc? Cealaltă era în biblioteca liceului, care se epura.” „V-o aduc eu când veniţi data viitoare.” Şi mi-a adus-o. Mi-a căzut cerul pe mine de ruşine: volumul avea imprimat pe pagina de gardă (deci nu scrisă de mână, ci toate volumele aveau tipărită această dedicaţie) „A VLADIMIR GHIKA, PRINCE DANS LE SIECLE ET PAR UNE DESTINEE PLUS HAUTE PRETRE DANS L’EGLISE DE JESUS CHRIST” (lui Vladimir Ghika, prinţ în lume şi, printr-un destin mai înalt, preot în Biserica lui Isus Hristos). Şi eu care mă temeam că nici nu auzise de Maritain!
În prima şedinţă mi-a spus: „Eu, de obicei, încep catehezele după ordinea din Crez, ca să avem noţiunile într-o ordine”. Eu grăbit: ”Dar ştiu Crezul pe dinafară, l-am învăţat la şcoală. Ascultaţi…” şi încep să-i recit ca şi cum asta voia să audă. Cu un surâs blând şi politicos spune : „Nuu. Spuneţi Crezul rar!” Eu din nou: „Cred…”. Monseniorul: „Stop. Ce înseamnă cred?”. Iar stupoarea mea: „Păi…” Şi toată lecţia a fost despre forme diferite prin care mintea noastră aderă la o noţiune, începând cu credinţa în sensul de „foi” care nu poate fi demonstrată, ci este „pe încredere”. – cea mai meritorie – de aceea aceasta este forma aleasă de Dumnezeu. Urmează credinţa din evidenţă, în urma unei demonstraţii ştiinţifice, etc., „credinţa” ca opinie (cred că echipa A va bate echipa B), apoi ultima, credulitatea – care este nu numai o prostie, dar chiar şi un păcat. (O mică paranteză amuzantă: un coleg de facultate căruia îi povestisem că fac această pregătire cu Monseniorul şi-a manifestat dorinţa să îl cunoască. Monseniorul l-a întrebat; „Înţeleg că vă atrage ceva la Biserica Catolică. Dar ce anume?” „Muzica de orgă” „A, foarte bine şi frumos. Vă recomand să ascultaţi muzică de orgă numai la biserici – Bach este un maestru sigur, care nu înşeală – şi să mergeţi la recitalurile marilor organişti. Dar numai pentru asta nu merită să vă schimbaţi religia.”
Îmi e enorm de mult dor de Monseniorul. Dar, la drept vorbind, ştiu că este aproape şi am avut atât de multe „semne” – pe care mi le-a făcut, mai ales în ultimul timp – când ştiu cât s-a „luptat” pentru mine (în fapt, a mijlocit la Domnul), îi rămân recunoscător şi sper să ajung să ne reîntâlnim. Acum am depăşit deja vârsta pe care o avea Monseniorul când a murit. Aştept.
Evident, asuprirea politică şi economică pe care o resimţeam cu toţii sub dictatura comunistă a primilor ani (1948-1958), nesiguranţa în care trăiam, uşurinţa cu care se trimiteau oamenii în închisori şi lagăre fără judecăţi, fără procese – ne făceau să ne întoarcem spre Dumnezeu. Nu trebuie uitat că marea majoritate a supravieţuitorilor multor ani de detenţie au declarat ulterior că numai credinţa creştină i-a susţinut. Evident că erau timpuri în care căutai ocrotirea lui Dumnezeu. Iar o figură care să radieze prezenţa lui Dumnezeu, afară de Monseniorul Ghika nu prea puteai găsi. Iată, eu am 81 de ani, şi cu toate că o viaţă întreagă – peste 60 de ani – am lucrat cu oameni (sunt doctor) şi oameni din toate mediile şi supuşi la toate încercările imaginabile.
Să explic puţin: orice început de viaţă spirituală este convingerea realităţii lui Dumnezeu, convingerea că Dumnezeu nu este un ideal închipuit de sentimentele noastre, dar o fiinţă reală, cea mai reală dintre toate fiinţele, pentru că El există numai prin El însuşi. Toate celelalte fiinţe nu au existenţă prin ele însele, ci doar primind-o de la Dumnezeu, astfel Dumnezeu este realitatea ca prim izvor şi fundament al oricărei realităţi. Rezultă de aici că această realitate al lui Dumnezeu trebuie să domine întreaga noastră viaţă. Şi baza însăşi a oricărei vieţi creştine este tocmai această convingere constantă a realităţii lui Dumnezeu, şi trebuie să ne raportăm în orice clipă la realitatea lui Dumnezeu. Din cauza aceasta Monseniorul Ghika era agasat când se vorbea în faţa sa de un „ideal creştin”. Protesta imediat că Dumnezeu şi universul suprafiresc nu sunt un ideal, ci tot ce este mai real. Monseniorul era integral realist şi perfect străin de orice formă de idealism. Dacă i se spunea că trebuie să avem un ideal, răspundea că nu ne trebuie ideal pentru că viaţa noastră nu trebuie să fie dominată de nimic altceva decât de realitatea lui Dumnezeu, iar un ideal nu ar fi decât un mijloc de a fugi din faţa acestei realităţi, şi a exigenţelor pe care le comportă această realitate.
Din realitatea primă a lui Dumnezeu reiese şi realitatea operelor sale care sunt prin El – şi mai întâi realitatea a ceea ce El a vrut înainte de orice şi pentru aceasta a creat universul de haruri care ne sunt cunoscute prin credinţă. Monseniorul Ghika insista mult în afirmaţia că Maica Domnului, îngerii, sfinţii, nu aparţin unui univers imaginar sau de fantezie, ca zânele, dar sunt fiinţe reale şi familiare, prezente în jurul nostru şi în mijlocul nostru, cu care trebuie să trăim într-o constantă intimitate, şi care exercită un rol real, puternic, eficace în viaţa noastră cotidiană.
Pentru claritate, un sfânt este o încarnare într-o fiinţă umană a unei voinţe operante a lui Dumnezeu, continuând în persoana sa după moarte, exercitarea binefăcătoare a activităţii sale. Un sfânt manifestă în cealaltă viaţă (ca şi în aceasta) proprietăţile unirii sale cu Dumnezeu, şi această unire, de acum fixată pentru totdeauna, pentru a opera în jurul său minunata sa eficacitate, nu are alt mijloc decât să lase să se producă prin intermedierea sa jocul libertăţilor umane şi al favorurilor predestinate din Înalt.
Sfinţii personifică Înţelepciunea Eternă, ei întrebuinţează forţele lor vii pentru profitul fraţilor lor din această lume şi îşi găsesc răsplata eternă în sânul lui Dumnezeu gorificându-L pe Atotputernicul.
Câte despre desluşirea prezenţei lui Dumnezeu în „întâmplări”, „hazarduri”, Monseniorul insista că recunoştea prezenţa lui Dumnezeu în toate evenimentele, căci nimic nu se întâmplă, numai ceea ce providenţa lui Dumnezeu a voit sau a permis. Astfel el vedea mâna lui Dumnezeu în tot ce se întâmpla.
Ca şi fostul lui coleg la Colegiul Angelicum, celebrul teolog Garrigou-Lagrange – o vreme şi duhovnicul lui – Monseniorul avea o mare devoţiune pentru clipa prezentă, care este, prin realitatea ei, mesagerul actuat al voinţei lui Dumnezeu asupra noastră.
Realismul creştin îl găseşte pe Dumnezeu în ceea ce este, adică în mica realitate a momentului prezent pe care Dumnezeu ni-l dă să îl trăim ca să realizăm acum şi efectiv voinţa sa. Nu există hazard în această lume. Există cu atât mai multe indicaţii providenţiale în orice eveniment – cu cât e vorba mai mult de acţiuni consacrate lui Dumnezeu. Indicaţiile sunt o orientare spre scopul etern, şi nimic din ce se face nu este nesemnificativ. Totul este în sensul planului lui Dumnezeu. Şi un sfat: „Dacă ştii să îl pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, îl regăseşti în tot ce ţi se întâmplă”.
Să trăieşti conştient de prezenţa lui Dumnezeu în tine şi în toate lucrurile, înseamnă să trăieşti într-o perpetuă rugăciune, spunea Monseniorul, ca un fel de program. Dar acesta nu este altceva decât programul din Evanghelie, unde Mântuitorul ne spune „trebuie să vă rugaţi mereu, să nu încetaţi niciodată să vă rugaţi”. Monseniorul insista pe această învăţătură a rugăciunii continue şi era contrariat când i se vorbea de „rugăciunea de dimineaţa” şi cea „de seară” pentru că porunca lui Dumnezeu este să ne rugăm fără întrerupere. Aceasta se poate face fără vorbe, gândindu-ne la Dumnezeu, în toate actele şi evenimentele, aşa cum El participă într-un grad de uniune potrivit demnităţii spirituale a acestora. E suficient ca gestul nostru să fie cel mai uşor impuls.
ILD: Era bine primit şi, ca un aristocrat adevărat, se simţea la Paris la fel de bine ca la Tokio, Sydney, Roma sau Bucureşti. De ce la sfârşit a preferat totuşi Bucureştiul?
Dr. Yves Nicolae Cernea: Nu a preferat „totuşi Bucureştiul”. A venit în România în concediul de vară cum venea de mai multe ori şi a prelungit şederea în vara 1939, din motive de caritate, şi l-a prins în ţară izbucnirea războiului. Şi nu a mai putut pleca. Apoi războiul s-a întins şi a început să găsească în ţară imens de multe de făcut.
Monseniorul era, după hirotonisirea sa din 1923 (la 50 de ani) – foarte mult aşteptată de el şi dorită de pe la 30 de ani –, a fost încardinat la Paris. Ţinea deci de Arhiepiscopia Parisului. Fiind numit în conducerea Congreselor Euharistice Internaţionale, manifestări cu pelerinaje catolice pentru cinstirea Preasfintei Taine implicând milioane de pelerini, care au necesitat pregătirea congreselor şi deplasarea sa cu vaporul la Sidney – 1928, la Cartagina (Tunisia) – 1930, la Dublin – 1932, la Buenos Aires – 1934, la Manila – 1936 şi la Budapesta – 1938. (Monseniorul spunea că până la acel moment erau considerate cele mai mari mişcări de oameni din istorie.) În afară de acestea a mai mers de două ori în Japonia (1933 şi 1936).
Un foarte mare călător. Dar în unele veri, când nu era pe vapor sau prin trenuri, venea câte o lună în România. Reşedinţa familiei era, ancestral, la Bozieni, lângă Piatra Neamţ, unde aveau un mic castel în mijlocul unui mare parc. În 1939 a venit în România, a stat la Boziei o vreme şi apoi la Bucureşti în casa fratelui său mai mic Démètre, diplomat.
Avea în plan să organizeze leprozeria de la Tichileşti (în Dobrogea), având o mare experienţă în leprozerii şi îngrijirea leproşilor.
Dar înainte să plece la Tichileşti a survenit ocuparea Poloniei – strânsă între două fronturi, cel german în vest şi cel sovietic în est. A urmat un exod imens de refugiaţi de război care nu aveau altă cale de ieşire din Polonia decât prin România – în vremea aceea (1939) ţările noastre erau vecine. De asemenea, tezaurul Băncii Poloniei s-a evacuat prin România, ajungând în Anglia şi apoi în America. Monseniorul s-a ocupat de refugiaţii polonezi – cea mai mare parte au plecat în Anglia. Şi apoi a mers la leprozerie. Între timp războiul avansase, Franţa şi Anglia erau în război cu ţările Axei, iar drumurile obişnuite (căile ferate) nu mai funcţionau pe linia intrării în Franţa. Aşa încât a fost nevoit temporar să rămână la Bucureşti. A anunţat Arhidieceza Parisului că deocamdată are de făcut mai mult bine în România, şi a rămas.
A rămas aici tot războiul şi, atras de activităţile sale în România, a rămas şi la instalarea comunismului. Pe urmă, să fi vrut, nu ar fi putut pleca. Nu i s-ar fi dat viză, fiind de familie ilustră, trăgându-se din demnitari. Monseniorul Ghika era cetăţean român. Călătorea cu paşaport românesc. Niciodată nu a avut altă cetăţenie.
Iată însă că la sfârşitul anului 1947 este abolită monarhia în România, iar Regele cu familia sa (mama sa) primesc posibilitatea să plece din România, însoţiţi de mai mulţi apropiaţi. Cumnata Monseniorului, Elisabeth Ghika, soţia fratelui său Démètre, la care locuia Monseniorul, era Doamnă de onoare a Reginei Mame Elena. Familia Regală a negociat să ia şi doamna de onoare împreună cu cei care locuiau cu ea. Ori cu ea şi soţul ei locuia Monseniorul. Avea loc rezervat în trenul regal şi posibilitatea să plece din ţară.
Monseniorul şi fratele lui mai mic erau ca doi gemeni, crescuseră împreună, iar în toate posturile din străinătate în care Démètre era diplomat (Salonic, Roma, Paris) Monseniorul l-a însoţit şi au locuit împreună, chiar şi când Démètre s-a însurat şi au avut o fiică. Doar la Viena şi Bruxelles, Monseniorul nu a locuit cu Démètre.
Iar acum se punea problema ca cei doi fraţi să se separe – posibil pentru totdeauna – dat fiind conjunctura internaţională din ianuarie 1948. Dar Monseniorul avea atunci mulţi noi fii spirituali, ajuta şi Biserica Greco-catolică (avea indult papal pentru a sluji şi în ritul bizantin), ţinea conferinţe pentru tineretul studenţesc, etc.
A întrebat pe un fiu spiritual al lui, Agenor Danciul (Bob), ce crede ce ar trebui să facă. Bob Danciul avea ochii în lacrimi. Atunci Monseniorul a spus familiei: eu nu plec. Rămân aici. Şi a rămas. Evident, a doua zi după plecarea trenului regal şi cu familia lui Démètre Ghika, casa a fost preluată, o mulţime de lucruri aruncate în stradă şi Monseniorul fără domiciliu. Până la urmă a fost primit în clădirea surorilor Fiicele Carităţii. Dar în cursul anului respectiv surorile franceze, care erau majoritatea, au fost expulzate de acolo, iar cele românce au trebuit să plece prin familii, ordinul călugăresc nefiind recunoscut de Republica Populară Română. În casa lor s-a instalat Parhon (a se vedea prima parte a interviului).
Atunci, tot în anul 1948, a fost o mare încercare a Statului Francez, impulsionată de Ambasadorul Franţei în România şi de Directorul Institutului Francez la Bucureşti de a-i cere Statului Român să dea voie Monseniorului să plece în Franţa. Negocierile erau gata să izbutească, dar Monseniorul nu a vrut să plece. Ştia ce-l aşteaptă în România dar a preferat să rămână aici.
Sursa:
inliniedreapta.net
