De la o săptămână la alta, răul pare să se reveleze cu tot mai mare repeziciune, impresionându-ne cu forța vicleniei sale. Constatăm cum bazele și trăsăturile lumii civilizate, de fibră creștină, se subțiază după o lungă, dar progresivă lucrare a întunericului, mult timp greu de sesizat.
Să recapitulăm. Mai întâi diavolul a volatilizat granița dintre bine și rău, apoi a făcut în așa fel încât ceea ce este bun să devină rău. A trecut apoi la o altă bătălie, care i-a luat ceva timp, legalizând răul travestit în virtute, folosind libertatea publică pentru a-și justifica dreptul existenței într-o societate civilizată. Și, astfel, ne-am trezit că însemnele civilizației au devenit obligativitatea de a declara răul un bine. Răul, devenit între timp banal, începe să ne pună în primejdie dreptul de a contesta fără riscuri minciuna travestită a imoralității legale. În alte locuri cu vorbe meșteșugite, ținând isonul tradițiilor creștine și ridicând ziduri aurite, viclenia răului și-a reînnoit atacurile contra libertății de expresie, deghizându-se în mielușel evlavios pentru a se hrăni exclusiv cu patima puterii.
Pe fondul susținutelor presiuni asupra Bisericii de a acomoda învățătura familiei și a căsătoriei date de Dumnezeu, constatăm, din păcate, relaxarea unor zone creștine care, sub pretextul compasiunii evanghelice, ajung să se depărteze de adevărul convertirii la Isus. Ne-am întrebat, poate, de ce simțul recunoașterii răului se alterează acolo unde el trebuie să fie acut și activ. Ar putea, oare, cei orbi să-i mai ajute atunci pe alți nevăzători? Or, Isus nu a privit la cel păcătos din rațiuni pur umaniste , ci l-a invitat să recunoască îndurarea lui Dumnezeu prin schimbarea vieții.
De ceva vreme am citit o carte foarte simpatică despre Isus. Simpatică nu numai pentru că autorul ei vorbea despre Hristos într-o manieră originală și incitantă, dar o făcea invitându-și cititorul să asume experiența personală a convertirii în fața harului evangheliei. De aici și titlul cărții: Viața lui Isus: povestită de un credincios (Paul Johnson, Humanitas, 2011). Recent, am înțeles și mai bine firul cărții, vizionând cântul de sărbătoare al unei mulțimi de creștini care, undeva, în Egipt, celebra cu vădită bucurie canonizarea mucenicilor copți, uciși pe litoralul libian. Sunt creștini loviți de forța urii, care-i expune zilnic violenței fanaticilor pentru care crima este religia de căpătâi. Dar, cu o veselie nemaipomenită, îl preamăresc pe Isus cel înviat, repetându-i diavolului că soarta i-a fost deja pecetluită, fiindcă a pierdut demult bătălia. Și atunci, morala istoriei vii, ajung creștinii Orientului bulversat de război să ne dea lecții de credință.
Ce-i de făcut? Isus n-a făcut retorică, ci a vorbit simplu, iar pildele sale au fost evidente pentru toată lumea. A fost o prezență tangibilă pentru cei nevoiași, trimițându-și apostolii să predice Evanghelia la toată făptura. Le-a cerut lor și Bisericii să se sacrifice pentru a păstra cu orice preț discernământul din suflul cel viu al evangheliei, identificând răul pentru a se apăra de el. A spus, desigur, că Dumnezeu îl iubește pe păcătos, dar că păcatul e piedica în drumul spre Cer, neputând să fie depășit decât prin recunoașterea lui, prin pocăință și convertirea oferită de har. De aceea, Hristos își întreba ucenicii, după Predica de pe munte: „Cine zic oamenii că sunt Eu? Dar voi?”. Este o întrebare care ne străpunge măduva existenței, fără a ne mai lăsa timp pentru a ne refugia în datini sau tradiții.
În capitolul 16 din Evanghelia după Matei, răspunsul inspirat al sfântului Petru la întrebarea „Cine zic oamenii că sunt Eu? Dar voi?” a fost un dar al Cerului. Nu era rezultatul vreunui titlu de studiu, iar Isus i-o spune cu franchețe. Câteva clipe mai târziu, prevăzându-și Calvarul – singura cale de mântuire, Isus în fața ucenicilor primește de la Petru o judecată de bun simț, dar complet lipsită de har. În glasul apostolului nu era altul, acum, decât glasul Satanei. Ce înseamnă asta? Că nu se poate rămâne în adevăr și prietenia cu Dumnezeu fără dragostea pentru El, fără disponibilitatea de a-i lăsa primul și ultimul cuvânt. Petru și-a dat seama mai târziu că proiectul lui nu era cel oferit de Isus. N-a schimbat omul pentru a-și menține proiectul, ci și-a părăsit planurile pentru Omul-Dumnezeu, învățând să moară sieși, ajungând apoi la cununa la care fusese chemat. Și, până la urmă, ce i-a permis lui Simon Bar Iona să devină Petru, pe a cărui credință a fost așezată temelia Bisericii Universale, a fost dragostea pentru Învățător și prietenia cu El.
E cunoscut că martirilor egipteni le-a fost tăiat capul în timp ce murmurau numele Domnului. Întorcându-ne la disocierea adevărului de îndurare din vremea noastră, ne putem întreba de ce se mai cred unii în Biserică în timp ce promovează lucruri străine de Isus? Evanghelia vieții martirilor copți din Libia ne spune, însă, că numai cei care iubesc Adevărul-Hristos, mărturisindu-i prietenia, îi vor rămâne fideli. Martirii egipteni, ca și cei de sub comunism, ne arată un adevăr al prieteniei cu Dumnezeu apărat cu voioșia jertfei, spunându-ne că, fără fidelitate față de prietenia cu Cel Răstignit, nu este loc în lume pentru creștini adevărați.
Mărturia care nu ține cont de realitatea convertirii este o himeră. Ce fel de legătură este între mine și Isus? De suflet, de prietenie, unde se arată umilința și se simte, mai ales, apriga bătălie dintre siguranța acestei lumi și dragostea față de adevăr? Hristos l-a declarat fericit pe Petru pentru harul de a fi devenit glas al Cerului, nu pentru intuițiile sale. Asta s-ar traduce pentru noi prin faptul că, fără Sacramentul Pocăinței și al Euharistiei, fără rugăciunea care întărește simțul sacrificiului și al legăturii cu Isus al Cuvântului Scripturii, ce menține ferventă comunitatea de credință, expunem Biserica rafinatelor strategii… de doi bani. „Să vă păziți de cei ce fac dezbinări și sminteli împotriva învățăturii pe care ați primit-o. Depărtați-vă de ei. Căci unii ca aceștia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor, și prin vorbele lor frumoase și măgulitoare, înșală inimile celor fără de răutate”. (Romani 16,17-19).
Avem, deci, o mare consolare. La fel ca ieri, azi, sângele martirilor este sămânța creștinilor, dar, mai ales, temeiul care îi oferă Bisericii, prin Cruce, dreptul de a supraviețui atacurilor întunericului.
+MIHAI, episcop
5 iulie 2015 – În duminica a V – a după Rusalii
