Înălțarea Domnului nostru Isus Cristos este sărbătorită la 40 de zile după Învierea sa din morți, când arătându-se celor unsprezece apostoli pentru ultima dată le-a dat misiunea de a predica Evanghelia la toată făptura, apoi „s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu” (cf. Mc 16,19)
În Evanghelia de la Luca citim că Mantuitorul și-a ridicat mâinile, binecuvantandu-i pe ucenici, iar pe când îi binecuvanta s-a înălțat la cer (Luca 24, 51). Doi îngeri le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Cristos, ca aceștia să nu se lase copleșiți de durerea despărțirii: „...pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, Care au şi zis: Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.” (Fapt. A. 1, 9-11)
Înălțarea la Cer a Domnului nostru Isus Cristos este un motiv de mare bucurie, deoarece împreună cu Cristos a urcat în slavă şi firea noastră omenească, după cum învață Catehismul Bisericii Catolice: Lăsată pe seama puterilor sale naturale, omenirea nu are acces la "Casa Tatălui" (In 14, 2), la viaţa şi la fericirea lui Dumnezeu. Numai Cristos a putut să-i deschidă omului acest acces dându-ne astfel "încredere că şi noi, făcând parte din Trupul lui, îl vom urma acolo unde a mers înaintea noastră El, Capul şi Începutul".
"Iar Eu, când mă voi înălţa de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine" (In 12, 32). Înălţarea pe Cruce semnifică şi vesteşte Înălţarea la cer. Este începutul acesteia. Isus Cristos, Preotul unic al Noului şi veşnicului Legământ, "n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mână de om, (...) ci chiar în cer, ca să se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu" (Evr 9, 24). În cer Cristos îşi exercită necontenit preoţia, "căci e pururi viu ca să mijlocească pentru cei ce se apropie prin El de Dumnezeu" (Evr 7, 25). În calitate de "mare preot al bunurilor viitoare" (Evr 9, 11), El este centrul şi împlinitorul principal al liturgiei care-l cinsteşte pe Tatăl în ceruri. (CBC 661-662)
Cea mai veche mențiune despre sărbătoarea Înălțării Domnului o găsim la Eusebiu din Cezareea, în lucrarea "Despre sărbătoarea Paștilor", scrisă foarte probabil în 332. Din lucrarea sa reiese că Înălțarea Domnului era sărbătorită în acea vreme odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea Domnului. Spre sfârșitul secolului al IV-lea, începutul secolului V, sărbătoarea Înălțării a început să fie celebrată în a 40-a zi după Înviere (1).
În această zi creștinii se salută cu "Cristos s-a înălțat!" și "Adevărat s-a înălțat!".
ACC
1. Philippe Rouillard, Les Fêtes chrétiennes en Occident, p. 98
