E 16 mai, ziua când Biserica Catolică din România îl sărbătorește pe Fericitul Vladimir Ghika.
Generația căreia îi aparțin nu îmi permite să vorbesc despre el cu autoritatea celor care l-au întâlnit și care depun mărturie despre virtuțile Monseniorului. Suficient îmi este privilegiul de a fi discutat cu oameni care l-au cunoscut, care s-au bucurat de prezența lui în viețile lor. Pentru generația următoare, și acest privilegiu va dispărea. Cu siguranță, și creștinii din anul 70 aveau nostalgia de a nu-l fi întâlnit ei înșiși pe Isus.
Și totuși, la 20 de ani, când citeam pentru prima dată „Monseniorul” lui Horia Cosmovici și îi fericeam pe cei care l-au cunoscut, mi-am dat seama că aveam totuși un punct comun cu această figură fascinant de luminoasă: cartierul în care m-am născut, biserica greco-catolică Sfântul Vasile cel Mare, unde slujea el, ale cărei clopote mi-au cadențat copilăria, străzile pe care le umbrea din mers pelerina lui, cele pe care mă plimbam și eu.
Ani de zile am mers pe bulevardul Dacia cu o curiozitate de nestins, căci numerotarea caselor se schimbase, și nu găseam casa în care, la etajul I, micuța capelă improvizată a Monseniorului adăpostea, precum stridia cenușie, perla Sfintei Liturghii și a dialogurilor spirituale. Dar, pentru că unele întrebări sunt menite să își afle răspunsul după un timp de așteptare, mult după aceea, un discipol al lui, care azi nu mai este printre noi, mi-a arătat într-o zi apartamentul unde mergea el însuși în vizită la Monsenior (este vorba de clădirea de pe bulevardul Dacia, vizavi de hotelul Howard Johnson, la primul etaj).
Există site-uri excelente care documentează pas cu pas viața și opera Monseniorului Ghika. Așa că nu voi repeta aici biografia lui. Mi-am dat seama că, totuși, chiar dacă nu l-am cunoscut direct, Fericitul Vladimir Ghika se manifesta în viața mea: prin răspunsul la unele rugăciuni, prin faptul că apăreau în viața mea persoane care au avut, într-un fel sau altul, o relație cu el. Multe sunt mărturiile despre el expuse public – unele dintre ele spectaculoase, însă, cred, și mai multe sunt cele care rămân în taina inimilor.
Și pentru că am dorit să exprimăm cumva recunoștința față de el, am decis, împreună cu soțul meu, să comandăm o icoană a Monseniorului. (Aici voi face o paranteză: am dorit o icoană originală, deoarece mi se pare că există în prezent o inflație de imagini sacre, care se multiplică la nesfârșit, unele de o calitate îndoielnică. Țăranul român avea două sau trei icoane, dar erau pictate de un meșter, așa cum putea și cum se pricepea, nu reproduse digital și pixelate.)
Mersesem, cu câțiva ani în urmă, la Cărbunari, lângă Blaj, unde un eremit contemporan, părintele Jean-Baptiste Robin, atras de Providență pe meleaguri românești, își scria icoanele într-o căbănuță de lemn, în poienița unde veghea micuța capelă a Maicii Domnuui. Liniștea din chilia lui era inundată de soare. În martie 2014, părintele a terminat icoana Fericitului Vladimir Ghika; după două luni, în mai 2014, s-a mutat la cele veșnice. Un dar de rămas-bun, o misiune îndeplinită: părrintele Jean-Baptiste nu a vrut nicio plată pentru prima și singura icoană a Monseniorului pe care a pictat-o vreodată. I-am răscumpărat costurile materialelor, însă, ca un iconar adevărat, nu a vrut nici numele să și-l scrie pe pictura lui.
Acum, după ridicarea Monseniorului la cinstea altarelor, au apărut tot mai multe imagini ale lui: pictate, sculptate, photoshop-ate. Unde e diversitate, e și opțiune: nici icoana noastră nu place tuturor. Însă mulți spun că expresia chipului are ceva din blândețea și bunătatea prințului devenit sfânt. Providența, pe care el o invoca adeseori, oferă căi nenumărate de a conduce un suflet către Cer. Pentru noi, Monseniorul a fost și este un astfel de indicator. „Dacă ştii să-L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, o să-L regăseşti în tot ceea ce ţi se întâmplă”, scria el.
