Cu o voce gravă, uneori caldă, alteori tunătoare, charismatic, simpatic, provocator, părintele carmelitan Tarcizio Favaro OCD a vorbit aseară despre Sfânta Tereza de Avila, în cadrul ciclului conferințelor Catedralei și cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la nașterea acestei figuri majore din mistica occidentală.
Pr. Tarcizio a subliniat câteva date de cotitură din viața sfintei: născută într-o familie de, probabil, evrei convertiți la creștinism, ea manifestă de mică o dorință puternică de a-l vedea pe Dumnezeu, chiar și printr-o moarte timpurie în postură de martir. Adolescența este perioada confuziei: rămasă fără mamă, Tereza simte în același timp dorința dedicării totale Domnului dar și tentația „lumii”: cultura laică, romanele cavalerești, grija aparenței exterioare. Simte că e în pericol să se piardă și intră la mânăstire. Aici trăiește aproximativ douăzeci de ani într-o iubire supranaturală călduță: e populară, căutată de oameni, evitând însă confruntarea decisivă cu acel Dumnezeu în grija căruia îi era teamă să se încredințeze. În fața unei picturi cu Isus suferind, trece printr-un moment al lacrimilor izbăvitoare: înțelege că Dumnezeu îi cere nu doar ca El să fie pe primul loc în viața ei, ci să fie unicul loc. Tot ceea ce ea a realizat se întâmplă după acest moment – reformarea Carmelului, întemeierea unor numeroase comunități feminine și masculine, marile scrieri care au rămas nu doar în istoria Bisericii, ci și în cea a literaturii universale.
Primul punct care merită reținut din această conferință este așadar necesitatea unei încredințări desăvârșite în mâinile Domnului, cu gândul că El este singurul care contează cu adevărat. Logica vieții spirituale este una a paradoxului: golirea de sine, supunerea față de voința Domnului, urcușul interior, tot mai departe de forțele proprii și mai aproape de ceea ne depășește întotdeauna ca dar, sunt acte în care îi facem loc lui Dumnezeu în noi înșine și prin care, de fapt, ne împlinim. Lui, Cel ce este, noi, cei ce nu suntem, îi oferim spațiul propriilor persoane. Este întreaga experiență creștină, explicitată spiritual și teologic de-a lungul veacurilor: a te goli de păcat și de „lumesc” până la punctul în care devii transparent, ca un geam curățat perfect și astfel devenit invizibil în lumina strălucitoare de afară (metafora lui Ioan al Crucii, „colegul” de generație al Terezei) este centrul învățăturii ascetice a Bisericii, de la momentul enunțării Fericirilor, trecând prin Pateric, marii mistici și ajungând la figuri recente ca Hans Urs von Balthasar. E singura cale de a „înflori”, de a renaște ca un fluture strălucitor, căci unde noi ne facem nimic iar Dumnezeu devine totul, harul are cale liberă de a ne transforma și a ne traversa, mereu în afară, mereu către alții și înapoi, cu roade infinite, spre El.
Al doilea punct este că această învățătură mistică, fiind intrinsec legată de Întrupare, de umanitatea lui Isus, are o profundă relevanță în viața universală a Bisericii, așadar și pentru laicii zilelor noastre. Tocmai întâlnirea Terezei cu Domnul întrupat, răstignit și înviat îi oferă intuiția că sfințenia nu este o chestiune doar pentru călugări, ci este însăși finalitatea vieții. Viața, în totalitatea ei, poate deveni rugăciune, pentru că, prin Întrupare, umanitatea noastră, împreună cu întreaga Creație, a fost dusă în inima Sfintei Treimi. Părintele Tarcizio a subliniat superb: uneori, noi creștinii, contrar suspiciunilor comune, suntem prea puțin materialiști. Destinul nostru este să fim sfinți ca ființe întrupate, aflate într-o determinare spațio-temporală și într-o relație cu lucrurile care ne pune mereu în situația auto-transcenderii. Totul are sens, iar prin Întrupare acest sens este confirmat și adâncit până la nivelul participării la viața Sfintei Treimi. Este valența liturgică a vieții – creația, adusă în ființă din plinătatea infinită a iubirii divine, este readusă Tatălui de Fiul în Spiritul Sfânt, iar noi participăm la această preoție veșnică, la această logică a, simultan, oferirii și auto-oferirii divine.
Și, în fond, cum ați permis ca niște călugări să vorbească despre valența supranaturală a căsătoriei, a întrebat percutant pr. Tarcizio? Într-adevăr, această vocație este un bun exemplu al acestei chemări universale, căci o căsnicie nu este nimic altceva decât a-i permite lui Isus să retrăiască povestea sa de iubire față de Mireasa-Biserică, a colabora la șoaptele eterne ale Mirelui care cheamă persoana de lângă mine – și întreaga lume – la dragostea Sa față de Tatăl, în strălucirea Spiritului Sfânt.
Tereza de Avila anticipează astfel mișcările ecleziale contemporane și învățătura Conciliului Vatican II despre demnitatea chemării laicilor și sfințenia accesibilă în viața cotidiană. Într-o lume în care oamenii se întreabă ce poate fi semnificativ într-un job plictisitor sau chiar într-o relație plafonată, chemarea Terezei ar trebui să trezească multe suflete.
Alin Vara
| Vizualizare galerie imagini |
