de Vladimir Tismaneanu
Fostul cardinal Karol Wojtyla, Suveranul Pontif Ioan Paul al II-lea, trecut in lumea drepților pe 2 aprilie 2005, ingopat exact acum zece ani, pe 5 aprilie si beatificat in 2011, a avut parte de un destin extraordinar. A fost călăuzit de un angajament total in favoarea libertății umane. Fostul papă Benedict al XVI-lea are perfectă dreptate când spune că a fost un veritabil far al umanității, un martor plin de compasiune al tragediilor generate de totalitarism si un arhitect spiritual al tranziției lumii moderne către o nouă fază a istoriei. Viața si opera Papei Ioan Paul al II-lea au contribuit in chip crucial la afirmarea adevărului si demnității ca valori definitorii ale existenței umane. A fost, spre a relua formularea lui Karl Jaspers, unul dintre aceia care au dat măsura umanului.
Ioan Paul al II-lea a fost una dintre figurile supreme ale spiritualității in secolul XX. Viata sa, trăită sub semnul opoziției in raport cu orice formă de injosire a condiției umane, simbolizează aceasta continuă căutare a legăturii dintre ființa umană si transcendență. Pentru Ioan Paul al II-lea, confruntarea cu fortele Răului a reprezentat o obligație morala absolută. Ultimii ani ai vieții acestui om excepțional s-au derulat in suferință. Papa a rămas insa fidel principiilor sale, a continuat să unească, in tot mai fragila sa conditie existențială, principiile acțiunii cu cele ale contemplației. A continuat să preconizeze si să practice acele idei dezvoltate in documentele majore ale perioadei in care s-a aflat la cârma catolicismului mondial: enciclica “Redemptor Hominis” (Mantuitorul omului) si, nu mai puțin importanta, enciclica “Veritatis Splendor” (Splendoarea adevărului). Aceasta din urmă, publicată in 1993, era un document de filosofie morală menit să incurajeze reflectia si dialogul. In ea, Ioan Paul discuta constiinta, ratiunea si libertatea, sustinand că moralitatea se bazează pe adevăruri fundamentale despre natura umană si despre lume, iar nu pe opțiuni individuale ori pe consens social. In cea de-a treisprezecea enciclică, “Fides et Ratio” (Credinta si ratiune), publicată in 1998, cu prilejul a două decenii de cand fusese ales Papa, Ioan Paul arata ca ambele sunt căi legitime ale căutarii adevărului. Era vorba de o respingere a unor tendințe filozofice moderne, inclusiv raționalismul post-iluminist, marxismul si nihilismul, in numele unui umanism al salvării prin regăsirea legăturii cu valorile marii tradiții iudeo-crestine.
Am avut prilejul ca in scrierile mele de-a lungul anilor să mă refer la rolul acestui mare gânditor si om al acțiunii spirituale. In volumul de convorbiri cu Mircea Mihăies, “O tranziție mai lungă decat veacul” (Curtea Veche Publishing), cititorul poate găsi analize legate de vizita Papei in România, dar mai ales pe tema contribuției sale la sfârsitul comunismului si la deschiderea universalistă a Bisericii Catolice. Mesajul Suveranului Pontif cu prilejul vizitei in România sugera că ortodoxia nu inseamnă sub nici o formă izolare ori lipsă de participare la imensa transformare care are loc in condiția europeană si in condiția planetară. Ioan Paul al II-lea a fost Papa care a făcut ca o serie de lucruri ce păreau imposibile să devina posibile si să fie parte a lumii in care trăim in momentul de față. A jucat un rol esențial in prăbusirea comunismului.
Dacă admitem că Polonia este numele debutului năruirii comunismului–să ne amintim grevele de la Gdansk, geneza Solidarității, venirea la putere in iunie 1989 a unui Guvern condus de catolicul laic, prieten al Papei, Tadeusz Mazowiecki–trebuie să recunoastem că toate acestea au fost direct legate de prezența spirituală si rolul lui Ioan Paul al II-lea. Deschizător de drumuri in atatea privințe, Papa a mai facut un gest excepțional: in anul 2000, a vizitat statul Israel. Ioan Paul al II-lea a fost primul Papa care a recunoscut, fără nici un fel de echivoc, dreptul poporului evreu la existența statală. El a vorbit direct despre statul Israel si legitimitatea sa istorică. Nu numai că a stabilit relații diplomatice intre Vatican si statul Israel, dar a subliniat mereu conexiunea vitală dintre creştinism si iudaism.
O componentă la fel de importantă in mostenirea Papei este recunoasterea păcatelor comise de-a lungul secolelor impotriva diverselor grupuri sau indivizi care au suferit consecințele intoleranței. Această mărturisire a unei culpabilități asumate este unică, dupa ştiința mea, in istoria creştinismului, venind de la vârful Bisericii. Papa a dus mai departe spiritul Conciliului Vatican II (care anula morbida teză a “poporului deicid”), numind cât se poate de clar antisemitismul drept păcat impotriva crestinismului. Documentul “Ne amintim: Reflecții despre Shoah”, adoptat de Vatican la inițiativa Papei, rămâne un reper moral fundamental pentru vindecarea relațiilor dintre evrei si catolici. Trebuie amintită aici declarația Papei cu prilejul vizitei la Memorialul Yad Vashem din Ierusalim, consacrat victimelor Holocaustului: “Aceste crime nu s-ar fi putut produce in absența unei ideologii străine de Dumnezeu si opusă lui Dumnezeu”. Cuvinte de o nesfârsită adancime, menite sa explice cum a fost posibila căderea umanitații in barbariile totalitare, fascistă si comunistă .
Asemeni unor Aleksandr Soljeniţin, Andrei Saharov, Vaclav Havel sau Jacek Kuron, Ioan Paul al II-lea a stiut că adevărul este cea mai eficientă armă de luptă impotriva minciunii totalitare. A fost mereu si pretutindeni susținătorul valorilor dreptății, toleranței si adevărului. Când a sosit in Polonia, in 1979, la un an dupa alegerea sa ca Papă, Ioan Paul le-a spus compatrioților sai: “Nu trebuie să vă temeți”. Era un indemn irepresibil la onoare, demnitate si adevăr. Totalitarismul, un regim intemeiat pe duplicitate si refuz al distincțiilor tradiționale dintre Bine si Rău, s-a dovedit neputincios in fața acestor valori renăscute. Ioan Paul al II-lea a numit anul 1989 annus mirabilis. A fost intruchiparea unui miracol, finalul unei glaciațiuni ce părea eternă. Intr-adevăr, triumful tumultui revoluționar nu poate fi ințeles fără a accentua rolul decisiv al Papei in catalizarea rezistenței anti-totalitare.
