Azi, Joi 9 Mai 2013, se sărbătorește Înălțarea Domnului în Biserica Romano-Catolică. Ne unim și noi în rugăciune cu frații noștri de rit latin, iar în cele ce urmează redăm o meditație pentru această sărbătoare, preluată de pe site-ul Diecezei de Iași.
Înălţarea lui Isus Cristos la cer înseamnă şi înălţarea noastră.
Unul dintre spectacolele cele mai grandioase ale lumii antice era cel al întoarcerii victorioase al unui rege de la război; mulţimile îl aclamau, duşmanii erau puşi în lanţuri; prizonierii erau eliberaţi; iar prăzile erau împărţite tuturor familiilor luptătorilor.
Un asemenea grandios spectacol ne oferă şi nouă astăzi Isus, care se întoarce glorios în cer, în mulţimea de urale ale îngerilor, sfinţilor din cer şi ale Bisericii pelerine. "Dumnezeu se înalţă în mijlocul strigătelor de biruinţă, Domnul înaintează în sunet de trâmbiţă" (Ps 47,5). Căci el a dat libertate tuturor robilor; a înfrânt pe toţi duşmanii oamenilor: diavol, păcat şi moarte; şi a împărţi daruri şi munţi de prăzi tuturor celor care cred în el.
Înălţarea Domnului este minunea prin care Mântuitorul nostru şi-a încheiat umblarea sa vizibilă lumea de păcate, prin care şi-a încheiat lucrarea încredinţată de Tatăl, aceea de a ne mântui din robia diavolului, a păcatului şi a morţii (cf. Fap 1,1); este minunea prin care Isus este răsplătit de Tatăl pentru împlinirea lucrării sale (cf. Mc 16,19); este minunea prin care Isus este glorificat după umilinţele Calvarului (cf. Fil 2,9-11); este minunea prin care Isus primeşte de la Tatăl toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28,18).
Apoi, Înălţarea Domnului este şi minunea prin care Isus înalţă la cer firea noastră omenească pe care şi-a asumat-o la întrupare (cf. Ef 4,8); este şi minunea prin care Isus a dus în robie, robia noastră (cf. Ps 68,18; Ef 4,8); este şi minunea prin care Isus, în calitatea sa de Mare Preot al credinţei noastre, intră pentru veşnicie în Sfânta Sfintelor, pentru a mijloci pururi pentru noi în faţa lui Dumnezeu (cf. Evr 7,25); este şi minunea prin care Isus împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt vor lucra mai eficient la desăvârşirea mântuirii noastre (cf. In 5,17); este şi minunea prin care Isus ne atrage mai uşor la sine (cf. In 12,32); este şi minunea prin care Isus va face ca rugăciunile noastre să fie ascultate mai uşor (cf. In 15,7); este şi minunea prin care ni se dă şi nouă puterea de a săvârşi fapte chiar mai mari decât ale lui Isus (cf. In 14,12); este şi minunea prin care Isus ni-l trimite pe Duhul Sfânt de la Tatăl, ca să rămână cu noi, ca să mijlocească pentru noi (cf. In 14,16), care să se roage în noi cu suspine negrăite (cf. Rom 8,26-27), să ne amintească ceea ce ne-a învăţat Isus (cf. In 14,26), şi să ne sfinţească (cf. Rom 15,16); este minunea prin care Isus rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20); este şi minunea prin care Isus cu Tatăl, prin Duhul Sfânt, ne pregătesc şi nouă învierea din morţi şi înălţarea la cer. (cf. Rom 8,11).
Cum ne spun lecturile şi rugăciunea "Prefaţa" de la Liturghie, Isus, prin înălţarea sa la cer, nu numai că nu se îndepărtează de noi, ci devine mai aproape de noi şi ne dă speranţa că, de acum înainte, făcând parte din trupul său, îl vom urma acolo unde a mers înaintea noastră, el, capul şi începutul. "Iată eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor" (Mt 28,20).
Isus pleacă vizibil dintre noi, dar rămâne în mod invizibil; pleacă fizic, dar rămâne în mod tainic şi sacramental, căci, începând cu înălţarea, "acolo unde doi sau trei se adună în numele lui Isus, acolo este prezent şi el în mijlocul lor" (Mt 18,20). Deci când ne adunăm, fie în ziua Domnului cea poruncită, fie când ne adunăm zilnic pentru rugăciune, în spatele uşilor caselor noastre, sau în orice altă împrejurare, Isus este prezent în mijlocul nostru şi ne oferă o identitate cerească.
Într-una din zile, pe o stradă din centrul oraşului Milano, un grup de persoane se strânseseră în jurul unei fetiţe de trei ani, care se pierduse şi, plângând, îşi chema cu disperare mama. Trecătorii, miloşi, încercau să o ajute cum puteau: care îi dădea o bomboană, care o ciocolată, care o mângâiere. În cele din urmă, un poliţist se apropie, îşi face loc printre lume, se apropie de fetiţă, se lasă pe genunchi în faţa ei şi o întreabă: "Ia spune-mi, fetiţo, cum te cheamă?" "Nu ştiu", răspunde fetiţa printre sughiţuri. "Dar pe mămica ta cum o cheamă?" "Nu ştiu". "Dar pe tăticul tău cum îl cheamă?" "Nu ştiu". "Unde locuieşti tu?" "Nu ştiu". "Dar, fetiţo, cine eşti tu?" "Nu ştiu". Copila nu avea identitate, era a nimănui.
Aşa ne putem imagina omenirea înainte de venirea lui Cristos: ca un copil fără identitate, pierdut, rătăcit în imensitatea acestei lumi. Omul nu ştia de unde vine, încotro merge, unde îi este domiciliul stabil, cine l-a chemat la existenţă. În Evanghelie, învăţându-ne cum să ne adresăm lui Dumnezeu, Isus ne dă o identitate. Acum ştim că avem un Tată care ne-a adus la existenţă, cunoaştem domiciliul nostru stabil şi definitiv, care este cerul; acolo unde locuieşte Tatăl nostru; ştim cine suntem: suntem fii adoptivi ai lui Dumnezeu; ne cunoaştem familia, fraţii: fratele nostru mai mare este Cristos şi toţi cei care s-au născut ca şi noi din apa Botezului sunt fraţii noştri, fii ai Tatălui ceresc şi ei; avem şi o mamă şi-i cunoaştem şi numele: Maria.
Începând cu Înălţarea lui Isus la cer, atunci când ne adunăm pentru "frângerea pâinii" (cf. Fap 2,42), adică pentru sfânta Liturghie şi pentru primirea Euharistiei, unde ne împărtăşim cu trupul şi sângele lui Cristos (cf. 1Cor 10,16), pe care am primit poruncă, care se reînnoieşte zilnic, de a veni şi a lua pentru a mânca şi a bea (cf. 1Cor 11,24), nu numai că ne întâlnim, ci ne împărtăşim cu trupul şi sângele său, care schimbă totul în bine în cel care se împărtăşeşte.
De aceea, francezul Bernard Sesboüé, un teolog iezuit, născut în anul 1929, spunea că datorită prezenţei reale a lui Isus: "Euharistia înălţă sufletele din împărăţia morţii, întăreşte pe cei slabi, vindecă bolnavii trupeşti şi sufleteşti, eliberează pe cei întinaţi de păcat şi de diavol, spală păcatele, stinge prigoanele, întăreşte pe cei şovăielnici, învigorează pe cei generoşi, călăuzeşte pelerinii, calmează furtunile persecuţiilor, spălă fărădelegile şi puhoiul crimelor, susţine sărăcii, mişcă inimile bogaţilor, înălţă pe cei căzuţi şi susţine răbdarea creştinilor, eliminând plictiseală din viaţa cotidiană. Ea este izvorul vieţii celei noi a lui Cristos, fântâna harului, a prospeţimii spirituale şi a veşniciei" (cf. "L Eucharistie et le sacrifice de la Messe", în Les Signes du salut, III).
Începând cu Înălţarea Domnului, ori de câte ori ne întâlnim cu semenii noştri, care după înviere au devenit şi "fraţii lui Isus" (In 20,17) şi "fraţii noştri"; ba mai mult, care au devenit "una cu Isus" (cf. Mt 25,40.45), de fapt ne întâlnim cu însuşi Isus (cf. Fap 9,4). Iar când le facem bine sau îi neglijăm pe fraţii noştri, mai ales celor aflaţi în dificultăţi materiale sau sufleteşti, practic pe Isus îl ajutăm sau pe Isus îl neglijăm. Iar funcţie de modul cum îi abordăm pe fraţii noştri, care sunt şi fraţii lui Isus, care sunt chiar Isus însuşi, vom avea o veşnicie, fie binecuvântată, fie nefericită (cf. Mt 25,34.41).
Jean Henri Dunant (1828-1910) a fost un om de afaceri şi un filantrop elveţian. El a primit o educaţie creştină şi a avut un exemplu de dragoste creştină pentru aproapele în mama sa, care îngrijea de bolnavii şi săracii. În 1859, în timpul unei călătorii de afaceri în Italia, el a văzut urmările bătăliei de la Solferino. În 1859, Italia s-a aliat cu trupele lui Napoleon contra Austriei. Pe câmpurile de luptă de la Solferino zăceau 38.000 de oameni: răniţi, muribunzi şi morţi. Nimeni nu se îngrijea de ei. Dunant a organizat cu ajutorul populaţiei civile o îngrijire a soldaţilor, indiferent de naţionalitatea acestora. Lozinca sa devenită renumită a fost: "Tutti fratelli in Cristo!" ("Toţi fraţi în Cristos") Pentru activitatea lui, Dunant, a primit în anul în 1901, premiul Nobel pentru pace.
Dar de Înălţarea Domnului mai celebrăm şi minunea prin care Isus ne încredinţează cea mai nobilă misiune din lume (cf. Is 49,6), misiunea de a vesti evanghelia (cf. Fap 1,8) şi aceea de a vorbi în faţa tuturor oamenilor despre mântuirea înfăptuită de el (cf. 1Cor 12,3). De aceea, Isus înălţat la cer poate fi văzut, auzit şi pipăit, în ucenicii săi cărora le-a dat porunca de a învăţa toate popoarele (cf. Mt 28,19) şi de a-i fi martori în lume (cf. Lc 24,47-48), începând din Ierusalim, Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului (cf. Fap 1,8).
Sfântul Gerard Majella (1726-1755), care înainte de a intra în mănăstire fusese croitor, spune biograful lui că atunci când lucra, la fiecare împunsătură de ac exclama: "Doamne, te iubesc, salvează un suflet!".
Sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897), în ultimii ei ani de viaţă, atunci când boala se agravase, murmura încet la fiecare pas: "Isuse, îţi ofer acest pas pentru un misionar care, departe, în lume, trebuie să vestească Evanghelia şi nu reuşeşte. Ajută-l tu, Isuse"!
Iată şi gândul unui creştin anonim din secolul al XV. Astăzi: "Cristos nu mai are mâini, dar pentru operele sale are numai mâinile noastre. Cristos nu mai are picioare, dar pentru a merge în întâmpinarea oamenilor, are numai picioarele noastre. Cristos nu mai are glas pentru a le vorbi oamenilor despre sine, are numai gura noastră. Cristos nu mai are puterea de a-i călăuzi pe oameni la sine, nu mai are evanghelii pe care oamenii să le mai citească. În schimb ne are pe noi, creştinii, fraţii săi, care prin tot ceea ce facem cu cuvântul sau cu fapta, reprezintă evanghelia care se scrie acum, şi pe care lumea o mai citeşte".
Iată cum, după mai bine de 2000 de ani după înălţare, acum îl putem întâlni, primi, pipăi şi împărtăşi lumii întregi pe Isus cel înălţat şi glorificat în cer, spre fericirea noastră şi a lumii.
Dar Isus va reveni la noi, aşa cum s-a urcat de la noi la cer: "Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind spre cer? Acest Isus, care s-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va reveni în acelaşi fel cum l-aţi văzut mergând la cer" (Fap 1,11). Va reveni pentru a-i lua cu sine şi pentru a-i răsplăti pe toţi cei care i-au împlinit poruncile, cu lăcaşurile pe care le-a pregătit pentru ei în paradis (cf. In 14,2-3).
Închei cu frumoasele cuvinte biblice: "Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa! (Evr 13,7).
Pr. Ioan Lungu
Sursa:
ercis.ro
