Îndrăznesc să îți spun ce simte un profesor bun atunci când, deși face tot ce poate pentru copilul tău, nu-i poate pune, la sfârșitul zilei, decât note proaste.
Care este misterul din spatele următoarei tipologii de copil: este isteț, comunicativ, descurcăreț și activ – are o inteligență observabilă – și totuși obține scoruri mediocre, are nevoie de sprijin, reveniri și strategii exprese de recuperare? De ce același program educațional – în varianta lui cea mai fericită – produce în unul transformări extraordinare, revelații ale propriilor pasiuni și satisfacții intelectuale adevărate, iar pentru chiar colegul lui de bancă, declanșează renunțări și plictis?
Probabil că te-ai asigurat, ca și mine, că faci tot ce-ți stă în putință pentru traseul lui academic: ai ales cea mai bună școală, te-ai zbătut să fie în grațiile celei mai bune învățătoare, l-ai dat la cei mai buni meditatori din oraș, l-ai înscris la cursuri de limbi străine, l-ai dus, pe rând, la vreo trei sporturi, i-ai cumpărat tot ce ți-a cerut, i-ai dat întotdeauna tot ce e mai bun.
De ce”cheița” copilului tău nu se întoarce de la sine, de ce nu-i zbârnâie pur și simplu mecanismul, de vreme ce lui nu-i lipsește nimic?
Când se pierd copiii și cine e de vină?
Unde încep copiii să se piardă? Când ne alunecă un copil printre degete și mai ales de ce? Este o culpă a lui că nu se străduiește suficient sau, mai degrabă, o neputință? Este vina mea că nu îl fac să muncească?
Am întâlnit mulți părinți, ca tine, care, exasperați, cred că soluția salvatoare stă în a munci mai mult, în repetiție, în exercițiu, în condamnare la muncă silnică. Am fost de multe ori pusă la zid că nu dau teme lungi, care să-l forjeze în execuție până ce știința se lipește de el. Am fost alături de tine când mi-ai cerut să fiu mai severă sau să mă încrunt mai impresionant. Am întors cheița împreună pentru o săptămână-două, copilul s-a activat de frică sau rușine, după care a căzut înapoi, în ritmul lui natural și și-a încetinit eforturile în inerția proprie stării lui de echilibru. De ce? Cu ce am greșit amândoi?
Care este ingredientul reușitei școlare?
Îndrăznesc să îți spun că, după mine, secretul reușitei copilului tău nu este nici munca susținută, nici inteligența. Ele nu sunt o premisă, ci, mai degrabă, o etapă intermediară, un succes parțial, la care s-a ajuns pornind de la alte baze mai subtile, mai misterioase. Acestea se văd în sclipirile ochilor lor, în prima zi de școală, după ce au luat poziție, pentru prima dată, în băncile clasei mele. Știu, după câteva minute, care sunt deja în barcă, alături de mine, și care vor trebui pescuiți din când și resuscitați cu guri de respirație artificială – copiii meditați, sprijiniți în cârjele intervenției altor profesori, pentru liniștea noastră, a tuturor. Un al șaselea simț îmi permite să depistez rapid, în clasă, copiii care vor ”învăța bine”. Cum? Nu știu – a devenit un automatism profesional – îmi este suficient să recunosc în ochii lor ceea ce aș numi o ”stare de bine” sau de echilibru emoțional, un foc interior, care-i mențin direcția și îi alimentează pasiunea. Acesta este un lucru despre care am bănuit mereu că îl aduc de acasă, din spațiul intim sau din sinergia relației lui cu tine.
Știu că, la un moment dat, mă vor surprinde toți cu gândirea lor, că vor avea intervenții fericite în lecție, că vor dovedi că sunt inteligenți, dar că nu toți vor ține ritmul, nu toți vor fi capabili de efort, nu toți vor ține dinții strânși în îndârjirea de a depăși obstacole. Ceva din felul în care tu l-ai introdus în lume trebuie să își fi spus cuvântul până ajunge în băncile clasei mele.
Cele mai recente studii au definit acest ingredient ca o ”stare de bine” a copilului, capabilă să influențeaze în mod dramatic puterea lui de concentrare, dorința de reușită, rezistența la efort și ambiția creșterii personale. Alte studii l-au definit sub forma americanismului ”grit” – pasiune, rezistență, perseverență. Cei mai mulți specialiști au fost de acord, însă, că este vorba despre viziunea pe care o au, încă din primii ani ai vieții, despre propria minte sau inteligență (fie ca un dat providențial, fie ca un ”mușchi”, capabil de creștere, prin efort și intenție).
Nu știu cine are dreptate. Dar am o bănuială, că toate cele de sus – echilibrul emoțional, ambiția sau apetitul intelectului – au la bază o rădăcină mai adâncă, ramificată înapoi, în timp, până la clipa venirii lui pe lume.
Educația lui a început din prima lui zi de viață, atunci când probabil, îl credeai mic, neputincios și incapabil să te înțeleagă. Primul lucru pe care îl află atunci este și cel mai important – el îi intră în sistem pe căi inconștiente, dincolo de percepțiile noastre raționale, cu o extraordinară forță empatică, pe care o pierdem cu toții, mai târziu.
Care sunt cele mai importante lecții?
Nu cred că fiul sau fiica ta îți aparțin cu adevărat. Copilul tău vine cumva din lumea de dincolo, din stele, și are nevoie, aici, pe Pământ, să se însoțească, să se atașeze, să fie iubit, să crească. Totul, pentru a putea să își învețe propriile lecții. El are deja o lume – una doar a lui, pe care va trebui s-o așezați în ordinea omenească, să o clarificați împreună, ca într-un gest pios de restaurare a unei piese vechi și misterioase, de dinainte de vremuri, acoperite de praful sau vopseaua infamă a necunoscătorilor. De aceea, dragă mamă, nu te turna în el. Nu te dedica, nu face din el centrul universului tău. Nu transforma renunțările tale în sacrificiu și nici nu aștepta nimic în schimb. În lumea asta a lui, pe care ați putea împreună să o aduceți în lumină, destinul tău l-ar înghesui, semnificațiile și poveștile tale l-ar copleși. Fă un pas în afara lui și bucură-te, alături de el, de drumul care v-a fost dăruit, împreună. Caută să îți sincronizezi deciziile cu ritmul și nevoile lui, nu te vârî cu autoritatea vârstei tale peste necesarele lui experiențele. Învață-l să fie liber. Asta îi va da mai târziu energia de care are nevoie ca să își găsească pasiunile, să devină competent, așa cum ți-l dorești.
Părinții au tendința de a se așeza în fața/împotriva copilului, atunci când îl mustră, îi explică sau îi interzic ceva. E o poziție perpendiculară, de parcă o natură o taie pe cealaltă – una de forță, confruntare și generatoare de emoții negative. Copiii au înstincte extraordinare – așa că ei vor auzi muzica din cuvintele tale, îți vor recunoaște iritarea și îți vor adulmeca, spontan, starea de spirit. Nu vor înțelege logica argumentelor tale, se vor încărca doar de vinovății și teama că nu te satisfac pe tine. Ca să se îndrepte sau să facă ceea ce consideri tu a fi binele lui, copilul trebuie să-ți asculte glasul din poziția umăr-la-umăr, din energia egalității care ne-a plămădit pe noi toți. Înainte de asta, trebuie să scoți din intenția ta toată nemulțimirea, frica sau crisparea eșecului. Va fi mai bun dacă îl inspiri, dacă folosiți greșelile ca sursă de creștere, nu una a complexului de inferioritate.
Învățați să validați spiritul din ei, să găsiți potențialul lui adevărat și abia apoi să încercați să modelați împreună – ca într-o negociere blândă – granițele aspirațiilor proprii și ale predispozițiilor lor native. Nu poți trece peste el, iar dacă o faci cu duritate, nu vei educa un comportament anume sau altul; vei reuși doar să reprimi tendințe despre care copilul află că nu-ți plac, pe care ajunge să și le ascundă, adormindu-și natura. Dorința oricărui copil este să se vadă în ochii tăi. De acolo își ia puterea de viață. Dacă va găsi acolo, repetat, reflecția nereușitelor sau laude exagerate pentru micile lui victorii – va învăța că valoarea personală este legată de aprobarea ta. Va învăța să aleagă cu ochii închiși.
Pentru copilul tău nu ești un dumnezeu, ci doar un însoțitor – unul care poartă lumina experienței, care știe să îl asculte și să recunoască cine este el. Nu trebuie să-l determini să facă ce e bine, poți doar să îl inspiri.
Culmea e că toate lucrurile acestea se întâmplă între granițe precise. Libertatea se învață în mijlocul constrângerilor de tot felul. În prima fază a vieții lor, copiii sunt ca apele în dezgheț, alunecând din vârful muntelui, în toate direcțiile, impetuos, pe oriunde găsesc făgașe, cât de mici. Își încearcă puterile, te provoacă, testează și își caută direcția. Energia celui mai fabulos ghețar se împrăștie în fire mici și rapide, într-o curgere fără sens și orientare. Dacă dezghețul găsește o albie bine săpată, apa se va duce într-acolo, natural. Va curge impetuos și cu vuiet într-o direcție clară.
Știu o mulțime de părinți care-s ca muntele de mari și importanți – numai că nu reușesc să canalizeze nimic. Nu fac decât să stăvilească, să impună curgerii baraje ad-hoc, mai mult sau mai puțin inspirate.
Cum l-ai trimis tu la mine?
I-ai dat de mic de toate, i-ai preîntâmpinat orice dorință – încă înainte de a și-o fi formulat, i-ai ameliorat cu promptitudine orice stare de disconfort, te-ai alarmat la fiecare scâncet și ai făcut din strănuturile lui un capăt de țară. L-ai lăsat să câștige la orice joc și i-ai luat partea la conflictele de pe terenul de joacă. I-ai legat șireturile până la 7 ani, i-ai suflecat mereu mânecile și tras maieul, la spate, ca să nu răcească. Știu, ai fost un părinte bun, fiindcă nu l-ai lăsat să sufere. Acum nu mai are nimic de făcut, decât să învețe. Asta e răsplata ta.
În tot procesul ăsta de revărsare a bunătății tale, i-ai dat și altceva, hotărâtor și greu de modificat: inerție A învățat, de mic, să își seteze așteptările pe frecvența unui anumit nivel de confort interior.
Ghici ce? Învățarea nu înseamna confort, nici echilibru. Învățarea înseamnă conflict interior – disonanță cognitivă, problematizare, luptă interioară pentru autolămurire. Înseamnă ieșire din zona lui de confort, aventurare în stări de încordare, autosupunere la frustrare, amânarea recompensei, rezistență la eșec și îndârjirea de a ieși din drumurile înfundate și a apuca pe altele. Un copil căruia i-au fost preîntâmpinate deja pâna la 7 ani cam toate nevoile – se va bloca ușor, în așteptare sau în renunțare. Modul lui de operare e setat deja pe principiul minimului efort. Lucru la care ai contribuit din plin, fiind un părinte bun.
Ce pot face eu pentru tine?
Am învățat să ghicesc, din privirea copilului tău, dacă ești un părinte care știe să-l certe sau să-l facă să aleagă. Dacă îți aparține ție sau sieși. Am învățat să adulmec frica și să recunosc inerția. Vestea bună este că fiecare copil – chiar și al tău – dă tot ce are el mai bun și este, în orice moment, cea mai bună variantă a lui.
O altă veste bună este că eu sunt un profesor bun: pot să-mi adaptez strategiile.Pot, din când în când, să-l cert sau să-l încurajez. Pot chiar să îi explic și a cincea oară sau să îi șterg, înțelegătoare, lacrimile de pe față. Pot face lucrurile să pară mai bune de la o zi la alta.
Nu pot însă rescrie lecția lui despre libertate, nici devirusa sistemul lui de frici, nici transforma curentul care îi alimentează efortul. Nu pentru că n-aș vrea, ci pentru că firul care îl leagă de tine are împământare la tine, acasă, în tensiunea aspirațiilor voastre de viață. Și în definiția pe care știi s-o dai, la rândul tău ”părintelui bun”.
