Anul 2014 a fost un alt an foarte intens pentru papa Francisc: sunt multe evenimente importante, dar ceea ce rămâne mai imprimat în inimi sunt probabil imaginile zilnice ale papei în mijlocul oamenilor, îmbrăţişările persoanelor, îndeosebi ale copiilor şi bolnavilor. Pentru un bilanţ al acestui an de pontificat, pornind de la cele cinci călătorii internaţionale, Ţara Sfântă, Coreea, Albania, Strasbourg şi Turcia, iată interviul directorului Sălii de Presă vaticane, părintele Federico Lombardi, acordat la Radio Vatican lui Sergio Centofanti:
Călătorii internaţionale
R. - Există foarte multe lucruri care s-ar putea spune. Eu aş vrea să amintesc înainte de toate că este frumos că şi papa Francisc a putut să facă o călătorie în Ţara Sfântă, ca predecesorii săi, pentru că este mereu un pic a ne întoarce la rădăcinile credinţei noastre, la rădăcinile creştinismului, la locurile istoriei mântuirii, şi asta are o putere simbolică şi spirituală formidabilă. Îmi amintesc de momentele în care papa, emoţionat, era pe malurile Iordanului, la locurile Botezului, desigur în Sfântul Mormânt, şi aşa mai departe. Deci, sunt lucruri fundamentale pentru credinţa noastră şi este corect ca papa, în numele nostru al tuturor, să se poată întoarce şi la acele locuri pentru a ne aminti de unde venim, misterul întâlnirii lui Cristos cu omenirea. Însă, există atâtea alte aspecte pe care aceste călătorii le-au atins. Aş vrea să amintesc aspectul ecumenismului: fie întâlnirea la Ierusalim, fie întâlnirea apoi la Constantinopol cu patriarhul Bartolomeu, exprimă cât este de intensă această prietenie, acest raport personal pe care papa Francisc l-a stabilit cu primul dintre patriarhii ortodoxiei şi cum acest lucru este un semn de speranţă pentru viitorul nostru drum ecumenic. Foarte importantă este frontiera Asiei: papa în acest an a călătorit spre Coreea şi peste câteva săptămâni călătoreşte spre Sri Lanka şi Filipine. Predecesorul său n-a putut să meargă în Asia. Aceste mari călătorii ale papei Francisc exprimă o atenţie reînnoită a Bisericii faţă de această porţiune predominantă a omenirii de astăzi şi de mâine, şi dintr-un punct de vedere demografic, de prezenţă umană impresionantă din punct de vedere al dimensiunilor şi al dinamicii sale şi, pentru Biserică, un teren nemărginit de evanghelizare, de vestire a Evangheliei în situaţii culturale, sociale, politice foarte diferite, adesea foarte dificile. Deci, este una dintre marile frontiere ale Bisericii din timpul nostru şi papa Francisc ne-o arată cu aceste călătorii ale sale entuziasmante. Nu trebuie neglijată nici dimensiunea europeană: a fost o călătorie foarte scurtă în Albania, însă semnificativă şi aceasta prin faptul că papa doreşte să plece mai mult de la periferii pentru a ajunge la inima continentului. Însă după aceea, papa a mers şi la Strasbourg: călătorie foarte scurtă dar fundamentală, pentru că a dat - aş vrea să spun în sfârşit, probabil - papei ocazia de a face un discurs pentru Europa, pentru ţările europene şi pentru continent, un discurs amplu, un discurs articulat, complet de atâtea perspective, care într-un fel - pentru papa care vine din afara Europei - era foarte aşteptat. Şi acum rămâne un punct de referinţă pentru atâtea alte intervenţii pe care el le va putea face pentru fiecare popor sau în atâtea situaţii care se referă la continentul nostru. Un mic amănunt pe care aş vrea să-l amintesc din aceste călătorii este dimensiunea martiriului: fie în Coreea, unde istoria Bisericii este caracterizată de martiriu, fie în Albania, unde martiriul în timpurile recente, sub comunism, a fost foarte puternic, fie în Orientul Mijlociu unde martiriul este şi realitate actuală pentru multele probleme care au loc acolo, papa întâlneşte această realitate şi ne aminteşte actualitatea acestei dimensiuni în viaţa Bisericii din toate timpurile şi chiar din timpul nostru.
Dialogul interreligios
Î. - Cât priveşte Turcia, a fost şi aspectul interreligios, foarte important...
R. - Da. Printre dimensiunile pontificatului din acest an, cea a dialogului interreligios a fost şi ea importantă, şi în Turcia a avut o realizare a sa care a continuat, de exemplu, şi în călătoria în Albania şi în alte ocazii. Mi se pare că papa este foarte conştient şi de situaţia islamului în lumea modernă şi încearcă să găsească toate căile pentru un raport constructiv, şi în dialog, pentru ca acesta să fie posibil, evitând desigur excesele şi condamnând toate excesele în locul folosirii violente a credinţei religioase.
Canonizarea papilor
Î. - Nu putem uita marile evenimente ale canonizării lui Ioan Paul al II-lea şi Ioan al XXIII-lea şi al beatificării lui Paul al VI-lea...
R. - Da: cred că numitorul comun al acestor evenimente este actualitatea Conciliului al II-lea din Vatican, care a fost în centrul vieţii şi al slujirii acestor trei papi, pentru că Ioan al XXIII-lea l-a convocat, Paul al VI-lea l-a condus în port şi l-a încheiat şi i-a început realizarea, iar Ioan Paul al II-lea a dedicat pontificatul său nemărginit tocmai punerii în practică a Conciliului al II-lea din Vatican. Deci aceste trei figuri de papi, aparte valoarea extraordinară a mărturiei lor creştine şi umane, sunt legate cu acest eveniment al reînnoirii Bisericii din timpul nostru, al dialogului său cu timpul nostru şi cultura contemporană, cu evanghelizarea din timpul nostru făcută de o Biserică reînnoită după spiritul Conciliului al II-lea din Vatican. Deci, mi se pare că aceste două evenimente - canonizarea şi beatificarea - marchează şi direcţia pontificatului lui Francisc pe urma predecesorilor săi, în marele cadru al Conciliului al II-lea din Vatican şi al realizării sale în timpul nostru.
Sinodul despre familie
Î. - Şi anul acesta a fost şi Sinodul despre familie, care a trezit dezbateri vii chiar în lumea catolică...
R. - Da. Eu cred că iniţiativa - pentru că mi se pare că putem s-o definim o mare iniţiativă pastorală - Sinodului dedicat familiei, cu acest drum articulat în diferite etape, de la Consistoriul cardinalilor la adunarea extraordinară, la adunarea ordinară pe care încă o aşteptăm, la implicarea comunităţii Bisericii, este una dintre principalele iniţiative pastorale şi ecleziale puse în mişcare de papa Francisc. Probabil principala, în sensul că atinge cu adevărat viaţa tuturor: viaţa credincioşilor, dar şi viaţa tuturor persoanelor umane din timpul nostru, pentru că un discurs despre familie, despre evanghelizarea realităţii familiale, este ceva ce se referă tocmai la binele, la centrul vieţii fiecăruia, bărbaţi şi femei din timpul nostru. Este o iniţiativă foarte curajoasă, pentru că papa a pus pe masă şi teme dificile, şi teme delicate; însă, este ceva de care într-adevăr era nevoie. A fost amintit pe bună dreptate că şi ceilalţi papi, la începutul pontificatelor lor, au ales tema familiei ca temă de lucru a Sinoadelor şi temă importantă pentru slujirea lor pastorală. Deci, se vede că tocmai mergând la inimă, la lumea vieţii pentru a încerca să se vestească Evanghelia şi să se dea o cale bună pentru viaţa spirituală şi umană a contemporanilor noştri este ceva extrem de urgent. Şi noi îi urăm cu toată inima papei Francisc să reuşească să conducă Biserica spre o reflecţie asupra temelor cu adevărat fundamentale, care se referă la familie, fără a rămâne, eventual, distraşi de teme pe cât de importante, însă cu caracter marginal sau care se pot presta la polemici, fără însă a percepe care sunt punctele mai fundamentale pentru că sunt mai importante pentru toţi, din tematica familială şi din trăirea creştină a acestei dimensiuni fundamentale a vieţii.
Dreptatea, pacea, persecutaţii
Î. - Să ne gândim şi la alte teme îndrăgite de papa: pacea, dreptatea, săracii, persoanele exploatate, sclavia, creştinii persecutaţi...
R. - Papa, încă de la începutul pontificatului său, ne-a spus că voia să-şi amintească de săraci şi de periferii, de toate persoanele care suferă pentru că au dreptul la atenţia noastră, la solidaritatea noastră, la împărtăşirea problemelor lor. Şi acest lucru noi îl vedem efectiv revenind încontinuu. În acest an avem această situaţie absolut dramatică în Orientul Mijlociu, cu atâtea persoane - creştini şi nu numai - care au trebuit să fugă, să abandoneze casele lor şi trăiesc cu suferinţă extremă condiţia de refugiaţi; sau trăiesc chiar persecuţii, sunt victime ale violenţei directe. Acest lucru a revenit încontinuu în apelurile, în atenţia papei, şi în Scrisoarea pe care chiar cu două zile înainte de Crăciun a trimis-o creştinilor din Orientul Mijlociu. Dar există şi alte teme care au revenit frecvent şi asupra cărora s-a concentrat o atenţie mai mare a Bisericii: să luăm temele Mesajului papei pentru Ziua Păcii din acest an, împotriva noilor sclavii, şi s-au înmulţit iniţiativele la Academia de Ştiinţe, din partea călugăriţelor, împotriva traficului de persoane, a traficului de fiinţe umane, împotriva atâtor forme de violenţă şi de sclavie din timpul nostru... Aş spune că papa a făcut chiar o mobilizare a Bisericii, a persoanelor de bunăvoinţă, pe aceste frontiere.
Reforma
Î. - Care este sensul reformei pe care o vrea papa? Să ne gândim şi la discursul important pe care l-a făcut recent Curiei...
R. - Papa a pus în mişcare, deja de la începutul pontificatului său, un proiect de reformă a Curiei Romane, care însă trebuie bine înţeles, pentru că este pur şi simplu o parte dintr-un proiect de reînnoire a Bisericii mult mai amplu pe care el l-a formulat în Exortaţia apostolică Evangelii gaudium: acesta al Bisericii îi ieşire, al Bisericii misionare, al Bisericii angajate în întregime în evanghelizare, pentru care Curia Romană este o servitoare, un instrument pentru a ajuta Biserica în misiunea sa. Munca de reflecţie în vederea acestei reforme a Curiei şi cu caracter de organizare continuă, cu o regularitate a sa, cu timpii săi care sunt desigur timpi destul de lungi, de reflecţie şi de consultare. Însă ceea ce mi se pare foarte important de notat este că pentru papa inima oricărei reforme este interioară: reformele pornesc de la inimă. Să amintim că şi Isus spune: "Lucrurile bune sau lucrurile rele vin din inimă": de acolo trebuie pornit pentru a reînnoi sau pentru a vindeca atunci când există inconveniente. Deci şi discursurile pe care le-a făcut înainte de Crăciun, fie Curiei fie angajaţilor din Vatican, discursul pe care el l-a făcut la sfârşitul Sinodului, ne spun foarte clar că el conduce Biserica şi cu discernământul spiritual pentru a vindeca în profunzime atitudinile noastre, pentru a ne face mai radical fideli faţă de Evanghelie; şi cu asta, apoi, vom putea exercita şi mai bine toată slujirea noastră, toată activitatea noastră de evanghelizare sau de slujire eclezială. Iată: reforma este o temă perenă a vieţii creştine - tema convertirii creştinului - şi nu trebuie să fie ceva superficial, pur organizatoric. Papa a spus de multe ori că problemele nu sunt cu caracter înainte de toate logistic şi organizatoric - chiar dacă acestea pot să ajute - ci sunt cele interioare şi mai profunde. Aşadar, aceste mari discursuri după părerea mea au scos bine în evidenţă în genul lor, în modul lor de exprimare, această atenţie prioritară a papei de a vindeca în profunzime inima: toate problemele sau inconvenientele pe care noi le putem trăi au, uneori, nu numai o dimensiune cu caracter organizatoric, ci şi o dimensiune de atitudini: de atitudini corespunzătoare, de capacitate de ascultare, de capacitate de a dialoga, de disponibilitate la slujire, de purificare interioară... iată, acestea sunt dimensiuni care se află profund la inima papei şi sunt dimensiuni despre care noi îl auzim vorbind şi în fiecare dimineaţă în omiliile de la "Sfânta Marta", în care el manifestă caracterul său de maestru spiritual, de călăuzitor al spiritului după tradiţia Exerciţiilor spirituale ignaţiene. Deci eu cred că este foarte important să înţelegem asta: că orice reformă adevărată care este o problemă perenă în viaţa Bisericii trebuie să-şi găsească adevăratul punct de plecare, care este profunzimea inimii, reînnoite la lumina Evangheliei. Asta ne spune papa şi ne aminteşte încontinuu.
Cultura întâlnirii
Î. - În sfârşit, există un cuvânt care caracterizează mai bine acest an 2014 al papei Francisc?
R. - Cuvintele pe care le foloseşte papa Francisc şi care uimesc sunt foarte multe, deci s-ar putea alege multe. Unul care cu timpul cred că îl înţeleg tot mai bine şi îi văd tot mai mult semnificaţia crucială este cel al culturii întâlnirii. Adică, papa Francisc are tocmai o atitudine, un mod de a se raporta la alţii ca persoană care întâlneşte persoane şi care îşi pune profund în joc viaţa sa şi fiinţa sa şi caută ca celălalt, interlocutorul său, să se pună în joc pe sine însuşi. Şi atunci se pot întâlni profund şi chiar se pot pune în mişcare iniţiative şi dialoguri noi care eventual rămăseseră blocate, cu un raport care era la un nivel mai superficial sau formal. Îmi vine în minte asta şi cât priveşte un pic metoda raporturilor papei cu marile personalităţi. Am evocat deja întâlnirea cu patriarhul Bartolomeu: este o întâlnire personală, este o adevărată prietenie, şi asta ne face să ne gândim că şi în ecumenism se pot face probabil paşi înainte în care întâlnirea persoanelor determină şi ajută să înainteze şi dimensiunea necesară, dar nu complet exhaustivă, a dialogului teologic, a întâlnirii ideilor, a studiilor istorice... Este nevoie şi de întâlnirea persoanelor în credinţă şi în voinţa de a face să se meargă după voinţa lui Cristos pe drumul unităţii Bisericii. Şi, într-un anumit sens, şi acest recent semn de speranţă care este dat de noile raporturi dintre Statele Unite şi Cuba şi în care cei doi lideri politici i-au mulţumit papei Francisc pentru scrisoarea pe care el le-a trimis-o spune că şi în această dimensiune a raporturilor internaţionale cu marile personalităţi ale lumii - chiar şi cu liderii nu numai religioşi, ci ai popoarelor - papa are o abordare a sa care este foarte personală, dar implicatoare, manifestă o carismă a sa, o capacitate a sa de a merge la inima celuilalt şi de a-l invita să facă paşi, să pornească la drum pentru binele omenirii. Iată, asta mi se pare ceva foarte preţios, foarte important şi chiar destul de caracteristic la papa Francisc. În spatele cuvântului "cultura întâlnirii", pe care la început eu am subevaluat-o puţin, găsesc în schimb acest mod de a merge spre celălalt - în atâtea dimensiuni: cea religioasă, cea spirituală şi aşa mai departe - dar şi cea cu caracter ecumenic sau politic, care exprimă o caracteristică a acestui pontificat.
(După Radio Vatican, 27 decembrie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:www.ercis.ro