Trebuia să merg undeva prin Roma, dar ajungând în stație îmi dau sema că autobuzul are o întârziere de 35 de minute. Având timp suficient, intru într-o biserică în apropiere de via Nomentana, unde se celebra Sfânta Liturghie. Fără a ştii că mă voi întâlni cu poezia şi cu literatura, cu mistica şi cu taina Dumnezeului celui tăcut, făuritorul destinelor umane.
Sunt câteva surori la Liturghie. La intrare, într-un scaun cu rotile, o sora ajunsă la o vârstă respectabilă. O observ cu atenţie si-mi dau seama că a încetat de ceva vreme să mai vorbească cu oamenii, să mai răspundă prin "mediatores Dei"; răspunde direct Lui Dumnezeu, vorbeste cu El: e deja dincolo.
O privesc și mă gândesc la Tereza d’Avila care se lupta și se agăța de orice pentru a nu fi luată pe sus în timpul celebrarilor liturgice, în levitație. Pentru a nu deranja, pentru a nu distrage atenția celorlati de la Cel Unic.
Mă uit cu atentie la bătrana soră din cărucior, trebuie sa aiba aproape o sută de ani. Și o ascult. Urmăreşte Liturghia, dar îi răspunde lui Dumnezeu prin cuvintele sale, care nu sunt cele liturgice, însă extrem de frumoase și potrivite:
Preotul: „Întoarce-i la tine, Tată milostiv, pe toți fiii tăi împrăștiați pretutindenea”.
Sora: „Eu sunt aici, să nu uiți: te aștept”.
Preotul: „... acesta este Trupul meu care se jertfeşte pentru voi”.
Sora: ”Și acesta, Dragostea mea, este trupul meu pe care ţi l-am oferit ție de mai bine de 70 de ani”.
Cum se poate să fie așa de îndrăgostită la vârsta ei, vârstă în general caracterizată de nevoile personale şi de egoism? Stau și mă întreb. Sau e nebunie? Dar nu spun oare psihanaliștii că îndrăgostirea este o nevroză? Nu e oare iubirea izvorul oricărei nebunii? Dar cum se poate să fim ”nevrozați” așa de mult timp, mă întreb?
Și îmi îngheța sângele la cuvintele: ”Moartea ta o vestim, Doamne şi învierea ta o mărturisim până când vei veni”. Sora îşi ridică capul şi mă priveşte, dar nu înțeleg dacă îmi răpunde mie, lui Dumnezeu ori preotului atunci când spune: ”Ce ar putea să facă o mireasă îndrăgostită, dacă nu să-și aștepte mirele? Apoi urmează adevarata bucurie!”
Mă fâstâcesc în fața acestui moment ce dă buzna în viaţa mea, în fața cuvintelor covârşite de metafore, ce mă iau pe nepregătite. Ea surâde. Surâde cu ochii ei de un albastru trecut şi stins. Surâde mireasa lui Cristos cea bogată în ani. Surâzând o văd deja dincolo: Mirele soseşte, e chiar la poartă, îl simt, iar mireasa e plină de bucurie: în sfârșit va vedea fața Sa. Sunt cu siguranță printre cei din urmă martori al acestei vieți trăite deja dincolo.
Ies, pentru a nu deranja momentul de intimitate, dar sunt mişcat eu însumi de această ”viziune”, în timp ce murmur: ”In te, Domine, speravi: non confundar in aeternum” (Întru Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu fiu ruşinat în veac).
Traducere: ARM
