Căsătoria a devenit în Biserică - se pare - un semn de contradicţie: dacă pe de-o parte se promovează valoarea Tainei Căsătoriei, demnitatea iubirii conjugale şi frumuseţea familiei, pe de altă parte se asistă la realitatea dramatică a familiilor distruse, precum şi la suferinţa celor care trăiesc drama unei căsătorii eşuate din punct de vedere spiritual şi uman care nu poate fi reluată. Acesta este probabil unul din semnele timpurilor pe care Sfântul Ioan al XXIII-lea îl avea la inimă îndemnând a fi citit şi interpretat. Discursul Papei pe marginea semnelor timpului se încheia cu o afirmaţie surprinzătoare: „Biserica nu e un muzeu de arheologie”. Înrădăcinată în credinţa primită de la apostoli, Biserica trebuie să ştie să privească prezentul şi să-şi proiecteze viitorul pentru a se actualiza, pentru a fi aproape de oameni şi a se reînnoi sub acţiunea Spiritului.
Într-o asemenea perspectivă, apare ca fiind deosebită istoria unuia dintre decretele cele mai inovatoare ale Conciliului din Trento, acela despre căsătorie, cunoscut sub numele de Tametsi. Decretul interzice căsătoriile clandestine, stabileşte libertatea consimţământului, unitatea şi indisolubilitatea legăturii, celebrarea Sfintei Taine în prezenţa preotului şi a martorilor; impune totodată transcrierea căsătoriei în registrele parohiale. S-a scris mult despre noutatea şi caracterul modern al acestui decret, mai ales în ceea ce priveşte indisolubilitatea căsătoriei.
Intenţia noastră nu este de a relua istoria redactării lui, ci de a ne opri asupra unei chestiuni neobişnuite tratată de către Conciliu într-o manieră neaşteptată. În dezbaterea asupra legăturii matrimoniale, părinţii conciliari au trebuit să se pronunţe asupra posibilităţii încheierii unei noi căsătorii pentru catolicii greci din teritoriile Veneţiei, mai precis cei din insulele Mediteranei. Aici existau raporturi speciale cu comunităţile orientalilor. În acea epocă, episcopii erau mai degrabă veneţieni şi de rit latin, în timp ce preoţii din clerul local erau ortodocşi. În aceste comunităţi era statornicită, din partea episcopilor latini, uzanţa de a permite credincioşilor să trăiască în conformitate cu obiceiurile ortodoxe, în urma unei declaraţii de ascultare faţă de Papa, care trebuia reînnoită de trei ori pe an. Printre aceste obiceiuri exista şi acela care dădea posibilitatea de a încheia o nouă căsătorie pe motiv de adulter din partea femeii, obicei bazat pe o tradiţie foarte veche. Biserica orientală afirma şi recunoștea indisolubilitatea căsătoriei; totuşi, într-un anumit caz, era acceptat în urma judecăţii episcopului, un ritual de pocăinţă pentru cei care, eşuând în căsătorie şi nemaiavând posibilitatea de a o reface, încheiau o nouă căsătorie. Despre această problemă, s-a vorbit şi la Conciliul din Florența, în 1439, dar nu a fost luată nicio decizie. Iată principalele etape ale dezbaterii de la Trento.
Conciliul din Trento (Ia perioadă, 1545-1547)
Problema apare pentru prima data în adunarea generală din 15 octombrie 1547. Unii teologi dezbat punctele care pot invalida indisolubilitatea căsătoriei. Apare aici un element ce se referă la un caz particular: dacă infidelitatea femeii poate da soţului posibilitatea de a încheia o a doua căsătorie sau dacă cine se recăsătoreşte după ce a repudiat femeia adulteră, este judecat ca adulter. Fundamentul este oferit de interpretarea pasajului evanghelic de la Mt. 19,9 (aşa zisa excepţie sau precizare limitativă, în caz de porneia). Amintim o întrunire a teologilor, ţinută în octombrie 1547, după mutarea Conciliului la Bologna, în care s-a ajuns la un acord general privitor la imposibilitatea desfacerii căsătoriei pe motivul adulterului uneia dintre părţi. Totuşi, părinţii conciliari nu au căzut de-acord asupra interpretării pasajului evanghelic din Mt. 19,9 şi a condamnării soţului ce a încheiat o a doua căsătorie, după ce şi-a abandonat soţia desfrânată.
Încheierea Conciliului (1562-563)
Problema revine în anul 1563, cu prilejul redactării decretului Tametsi. În adunarea teologilor sunt expuse motivele pentru care trebuie să fie considerat materie de credinţă faptul că adulterul nu poate desface căsătoria. Numeroşi teologi francezi şi spanioli au luat cuvântul susţinând în mod unanim că, deşi nu se deduce din Mt. 19,9 interdicţia Domnului de a încheia o a doua căsătorie după abandonarea femeii adultere, nu e lecit totuşi a se dubita asupra ceea ce Biserica a stabilit în antichitate.
În 20 iulie, în faza definitivă a formulării decretului, sunt distribuite părinților conciliari canoanele spre a fi aprobate, printre care unul (al şaselea, devenit pe urmă al şaptelea în redactarea finală) afirma: „Să fie anatemă asupra celui care afirmă că căsătoria se poate desface din cauza adulterului celuilalt soţ şi că ambilor soţi sau cel puţin celui nevinovat care nu a cauzat adulterul îi este permis să încheie o a doua căsătorie, şi nu comite adulteri cel care se odihneşte după ce a repudiat femeia adulteră, nici femeia care a repudiat bărbatul adulter, nu poate să se căsătorească cu un altul”.
În adunarea generală, câţiva părinţi conciliari se declară contrari acestui canon; în mod deosebit, arhiepicopii de Braga şi de Creta, episcopii de Genova, Castellaneta şi Fünfkirchen invocă motivul că acest canon este împotriva orientalilor şi împotriva a ceea ce susţinea Sf. Ambrozie al Milanului. Episcopul de Segovia subliniază că unii Părinţi din antichitate au susţinut faptul că omul se poate recăsători, în cazul adulterului femeii, după desfacerea căsătoriei. Acest fapt îl accentuează epicopul din Alife care îl menţionează şi pe Sfântul Augustin care consideră o fi o vină uşoară dacă bărbatul se recăsătoreşte după ce a fost a abandonat de soţie pe motiv de adulter. Alţi arhiepiscopi, printre care cel de Rosanno, de Palermo şi de Taranto, se declară favorabili canonului, dar contrari anatemei, din respect faţă de Părinţi, în mod particular faţă de Ambrozie, care evident nu poate fi excomunicat. Unii prelaţi, însă, nu dau importanţă faptului că Ambrozie este lovit de excomunnicare, deoarece un doctor al Bisericii poate greşi într-un caz de particular.
Traducere: Octavian FRINC după G. PANI, „Matrimonio e «secondo nozze» al Concilio di Trento” în La Civiltà Cattolica (3943), 4 octombrie 2014, pp. 19-32.
