de Giorgia Petrini
În marasmul bârfelor mediatice spuse printre dinți asupra Sinodului, s-a ajuns ca atenția să fie concentrată mult pe așteptări și foarte puțin pe consecințele, chiar și cele civile sau sociale, câtorva din bătăliile dintre așa-zișii conservatori și cei de vis-a-vis, adică progresiști. Între toate, au atras special atenția noastră de muritori de rând, chestiunile legate de primirea la Sfintele Taine (în special la Împărtășanie) pentru divorțații recăsătoriți, grăbirea proceselor de nulitate a căsătoriilor și unirile homosexualilor. Survolând a treia chestiune, dezumflată de evidența faptului că Biserica – așa cum a susținut din totdeauna – deschide porțile și brațele tuturor fără ca pentru asta să împărtășească deplin alegerile personale și private, celelalte două chestiuni – chiar dacă diferite în aparență – merg împreună.
În câteva cuvinte, ne întrebăm dacă e drept sau nu să se permită divorțaților recăsătoriți (civil) să primească Împărtășania (redusă la reputația personală în ochii celorlalți pentru că față de spovadă se vede mult mai mult!) și dacă nu ar fi oportun să se „grăbească” multe proceduri ale practicilor de constatare a nulității unei căsătorii, care frecvent tulbură viața persoanelor, chiar și pentru ani buni, în așteptarea unui verdict uneori de-a dreptul clar, imediat, pentru ceea ce e, adică: nulitatea.
Pot spune, din proprie experiență, că cine introduce o cerere pentru verificarea validității propriei căsătorii la Tribunalul Rotei de la Roma, înainte de a o face din punct de vedere tehnic, a fost deja obiectul verificărilor care i-au confirmat posibilitatea să existe motive de nulitate. Foarte rar, pentru a nu spune niciodată, se întâmplă să fie vreun proces de acest fel pentru a primi confirmare din partea Bisericii că propria căsătorie este validă. La ce ar servi?
Acum, de ce să legăm problema primirii divorțaților recăsătoriți (civil) la Sfintele Taine de nulitatea căsătoriei? La prima vedere, greșind, ar fi de la sine ca un fapt de dreptate sau echitate socială, dar chestiunea e mult mai încâlcită de cum apare, cu multe implicații care – s-a văzut și la Sinod – trebuie luate în discuție, în parte, individual. La sfârșit totuși o întrebare (simplă) se naște: când va trece proiectul de lege în Italia asupra „divorțului scurt” - aflat acum la Senat – ce formă vor lua aceste două probleme? Pentru că o realitate este credința, Taina sau devoțiunea unui creștin care decide de a face lucrurile în adevăr, după conștiință, și un alt lucru este a spune: „ Păi, din momentul în care pot divorța și să mă recăsătoresc tot la șase luni...”
În sinteză, făcută legea aflată și înșelăciunea? Deja doar pentru asta (motivație care e foarte puțin serioasă, dar e practică și personală), după părerea mea, este imposibil ca Biserica „să se plieze” în a permite Împărtășania divorțaților recăsătoriți. Dacă o face o dată, de ce nu și a doua oară sau chiar a treia? Și pe ce bază s-ar mai putea recunoaște o „veritabilă pocăință” de una falsă, din comoditate, de formă sau, mai rău, de reputație? Și dacă, în schimb, o persoană se recăsătorește de 3-4 ori și crede „în conștiință” de a fi greșit?
O procedură de nulitate a căsătoriei, azi, poate dura și câțiva ani, chiar dacă în ultima vreme pare că tribunalele bisericești funcționează mai rapid (chiar și aici va fi mai interesant să se înțeleagă cum anume); un divorț, peste puțin timp, riscă să devină o pratică de rutină la fel ca o procedură de ghișeu bancar sau luare de sânge. Cum vom recunoaște „un pocăit” care cere să primească Euharistia (și nici măcar n-a verificat posibilitatea de a începe o procedură de nulitate)? Și dacă vom spune da unuia, după o problemă „de conștiință”, de ce nu și unui altuia? Pe ce bază? Cine o decide?
Nu. N-am crezut niciodată în posibilitatea ca Biserica să admită la Euharistie divorțații recăsătoriți, cu excepția faptului că mă înclin cu încredere și respect la ceea ce Sfântul Părinte va alege să facă. Din păcate, vor sfârși în istorii complicate, atâția mucenici adevărați, mulți dintre ei rămășițe ale unor rezultate inexacte de procedură complicate a anulărilor, care nu întotdeauna ajung la adevăr. Dar problema nu e de a afla „ritualul drept” sau curentul de urmat pentru a-i mulțumi pe toți. Presupunând că suntem puțin materialiști, Biserica, după mine, n-ar putea să permită asta nici măcar din punct de vedere practic: unde găsim episcopii sau preoții pentru a face toată munca asta personală cu fiecare, dacă aceia care sunt deja puțini nu ajung să țină deschise toate bisericile din Roma?
Adevărata problemă este de a evita a priori să se realizeze căsătorii nule din start; se celebrează încă destule! Trebuie să fie puși la strâmtoare logodnicii, să fie stresați pentru binele lor și pentru a-i pregăti mai bine spre a se pierde unul pentru celălalt pe calea ce duce în veșnicie: căsătoria creștină rămâne un pelerinaj spre Rai. A se căsători la biserică trebuie să fie dificil pentru că grea e, în urcuș, calea sfințeniei: „Străduiți-vă să treceți pe ușa cea strâmtă”, spune evanghelia după Luca. Și nu mi se pare că pentru a face asta, a divorța într-o zi ar fi un bun început; cu atât mai puțin este de a căuta modalitatea de a-i mulțumi pe toți cu alegeri îngăduitoare pe orizontală care n-au nimic de a face cu îndurarea adevărată, dar care riscă să devină o sinucidere în masă.
Să o zicem pe față: a primi Împărtășania nu ne va scăpa de ceea ce avem cu adevărat în inimi. O știm noi, dar mai ales o știe Domnul.
Traducere: MF
Sursa:www.lanuovabq.it
