Fragmente dintr-o lucrare timpurie a lui Erich Przywara (1889-1972). Cu câțiva ani înainte de marea „Analogia entis” și chiar de interesanta „Religionsphilosophie katholischer Theologie”, iezuitul schițează câteva dintre preocupările sale. Aici, el încearcă să explice bolile spirituale ale timpului său, pe care le intuia ca fiind premergătoare unui epilog întunecat și violent. E vorba de anularea ideologică a individului, de noile mișcări de tineret animate de emotivitate, romantism, voluntarism și, desigur, de ateism. El trasează în aceste prelegeri o genealogie sumară a acestui context problematic. Pe scurt, totul ar pleca din două patologii filosofico-teologice, teopanismul și panteismul. Dacă primul este doctrina lui „Gott alles alein”, Dumnezeul care singur este Totul, strivind creatura în autonomia și esența acesteia, al doilea reunește ideile despre Lumea impersonală care este, de fapt, Dumnezeu. Nu e dificil de observat că cele două, în final, coincid. Ateismul își are originea tocmai într-o doctrina despre Dumnezeul imprevizibil, Voință pură care înglobează în sine, la nivel de esență, creația. Teopanismul pleacă din platonismul negării bunătății lumii, iar începutul panteismului se află în aristotelism. Cele două tendințe merg împreună de-a lungul istoriei, oglindindu-se reciproc, iar creștinismul ortodox se dovedește a fi doar un intermezzo: sfârșitul Evului Mediu înseamnă nominalismul lui Ockham, mistica germană târzie a identității Dumnezeu-suflet, soluția defectuoasă a lui Cusanus legată de contopirea Dumnezeu-Cosmos și în sfârșit Reforma, care distruge la nivel teologic autonomia creației. Kant preia în mod natural negarea metafizicii din Reformă și plasează Subiectul transcendental pe post de Dumnezeu, din care izvorăște orice lege și cunoaștere. Subiectul kantian este la originea, printre altele, a Supraomului nietzschean, dar și a idealismului transcendental al lui Husserl, prin excelență o doctrină a aruncării relalității obiective în spațiul irelevanței. Soluția lui Przywara: ținerea împreună a polilor „Dumnezeu în noi” și „Dumnezeu deasupra noastră”, imanență și transcendența, care singură ar garanta distincția creație-Dumnezeu, demnitatea umană și postularea unui Dumnezeu viu, care nu poate fi iubire arzătoare decât în măsura în care este Distanță infinită și care nu poate fi Dumnezeu transcendent decât în măsura în care este iubire mai adâncă decât abisul sufletului uman.
„Așadar, peregrinarea noastră în El și către El este ea însăși o tensiune dintre o inexprimabilă apropiere și o inexprimabilă depărtare. Orice ființă din această lume, orice întâmplare se află în mod deplin în prezentul Său. „El nu e departe de fiecare din noi. – Căci noi în El viețuim și ne mișcăm și suntem.” (Fpt 17:27-28) Dar noi creștem doar în măsura intuiției plinătății Sale, atunci când nu îl echivalăm cu niciun lucru creat și nicio condiție finită, așadar în măsura în care putem să ne distanțăm deplin de toate strălucirile individuale ale chipului Său. El este cel care strălucește dacă stăm la distanță; simultan, El luminează pentru ca noi să înaintăm. El este lumina infinită care se îndepărtează pe măsură ce ne apropiem. Fiecare găsire este începutul unei noi căutări. Binecuvântata sa prezență este experiența infinitei sale distanțe. Niciun răsărit de soare de după noaptea nunții mistice nu este cuprinderea desăvârșită a plinătății sale, și nicio noapte spirituală a îndoielii nu este o despărțire de apropierea Sa. Orice ritm al individului și totalității vorbește despre El. El ne împinge în întreaga bogăție și devenire ale lumii și vieții, pentru ca noi să îl întâlnim în chip mai bogat și mai nou, deasupra lumii și a vieții. În sfârșit, tensiunea imuabilă dintre apropierea și depărtarea de el este chiar cea mai profundă revelație a însuși misterului său primordial, deci a faptului că el este în noi și dincolo de noi, mai aproape de noi decât suntem noi față de noi înșine, atât de mult încât îl iubim ca pe însuși Aproapele, dar și mai departe de noi decât întreaga depărtare, atât de mult încât îl slăvim cutremurați ca pe Cel-Îndepărtat. Dumnezeu în noi și dincolo de noi.”
(…)
„Înfricoșătoarea contingență a apariției lui Hristos, venind dintr-un neam care nu joacă niciun rol în vreo istorie a lumii, care, pe cât de întâmplător este inclus în drumul marii istorii, pe atât de greu este să lase vreo urmă a destinului său în paginile acestei istorii; și, în acest popor întâmplător, venind dintr-o necunoscută, întâmplătoare, fecioară din Nazaret, un deal marginal din niște munți necunoscuți din Israel, născut într-o mai mult decât întâmplătoare iesle pentru animale, undeva lângă Betleem, o periferie măruntă a unui oraș, Ierusalimul, puțin important; iar viața și moartea Sa fiind atât de contingente, încât doar cu efort se poate găsi vreo atestare trecătoare a acestora în cronicile timpului; și, în sfârșit, posteritatea sa, Creștinismul, atât de puțin semnificativă în istoria antichității și atât de puțin semnificativă în istoria statelor moderne: tot acest înfricoșător ansamblu de accidente este în mod ultim nimic altceva decât Revelația aproape necesară a primului paradox al lui Hristos: inexprimabila necesitate a lui Dumnezeu și inexprimabila contingență a creaturii. Întreaga serie a dificultăților, de la apariția lui Hristos după mii de ani de mizerie și sursele sporadice despre viața sa în scrierile timpului, până la anxietatea studiului academic al religiilor în fața valorii absolute a unei revelații particulare pentru toate popoarele; poticnelile doctrinei predestinării, ale criticismului istoric, ale istoriei religioase comparate, – toate acestea, plecând de la însăși esența lui Hristos, nu alcătuiesc o dificultate, ci o dovadă, nu o contestare, ci, din contră, un sprijin, nu o ascundere, ci o dezvăluire. Căci, pentru că Dumnezeu, cel Necesar, intră în creație, întregul abis al contingenței acesteia este scos la lumină.
Mai mult: derutanta vizibilitate a lui Hristos, o vizibilitate care pare aproape căutată pentru ca invizibilitatea dumnezeirii Sale să fie și mai mult accentuată: prezis de profeți și de aceea așteptat ca rege din neamul lui David, apărând ca un răsărit asupra Ierusalimului, către care s-ar îndrepta popoarele pământului, care ar distruge dușmanii Israelului ca pe niște vase de lut, – dar venind ca fiul unei fecioare,cu o origine care îl neliniștea chiar pe cel care trebuia să-i fie cel mai aproape acestei tinere; ca un copil sărac într-o iesle, la care vin întâmplător doar niște ciobani și, în loc de mulțimea popoarelor, doar câțiva astrologi rătăciți; un prunc fragil, care fuge în noapte de frica dușmanilor, trăiește cea mai mare parte a vieții ca un anonim „fiu al tâmplarului”, apoi, ca un biet învățător, colindă țara câteva luni pentru a sfârși pe crucea rezervată tâlharilor; iar apoi în vizibilitatea cenușie a creștinismului primar, descrisă de cuvintele dure ale epistolei către corinteni: „cele nebune ale lumii, cele slabe ale lumii, cele nebăgate în seamă”, valabile și astăzi, în contrastul contemporan dintre grandoarea, activitatea „Lumii” și modestia, insignifianța și fragilitatea „Creștinilor”, – această clară evidență a contradicțiilor este, iarăși, nimic altceva decât Revelația aproape necesară a celui de-al doilea paradox al lui Hristos: inexprimabila invizibilitate a lui Dumnezeu și inexprimabila vizibilitate a creaturii. Întreaga serie a dificultăților, acuzația antică împotriva creștinismului legată de un presupus caracter sectar, primitiv și anti-intelectual al acestuia, până la prezenta discordie dintre forța civilizației moderne și creștinism, tensiunea dintre valorizarea puterii statale, a cercetării științifice, a civilizației și valorizarea absolută a îndemnului „căutați întâi împărăția lui Dumnezeu…” sau „Fericiți cei săraci! Fericiți cei blânzi! Fericiți cei săraci cu duhul!”, – toate acestea, văzute din perspectiva esenței lui Hristos, sunt, din nou, nu dificultăți, ci dovezi, nu contestări, ci elemente susținătoare, nu ascunderi, ci dezvăluiri. Căci atunci când Dumnezeu, cel Nevăzut, intră în creatură, insuficiența existențială a vizibilității acesteia din urmă se dezvăluie în mod deplin.
În sfârșit, întreaga slăbiciune a lui Hristos în trup, o sălășluire în carne a lui Dumnezeu, deci a Spiritului, ce pare aproape căutată tocmai pentru a contrazice slava acestui Spirit: Dumnezeul liber, Spirit suveran, închis într-un mod lipsit de ajutor în limitele unui trup matern; un prunc, înfășurat în scutece, cu acea totală, nemaiîntâlnită în întreaga lume vie, fragilitate a unei ființe umane nou-născute; un biet suferind însingurat și înfricoșat de moarte în Ghetsimani, brutalizat și desfigurat de mâinile călăilor, eliminat din universul uman prin moartea pe stâlpul infamiei („Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu”); și, mai apoi, fragilitatea lui Hristos în trupul creștinătății: jalnica înfățișare a sclavilor-creștini a primelor secole, trupurile sfârtecate ale martirilor, fețele trase ale celor care își plângeau păcatele, și, în sfârșit, chiar întreaga josnicie a păcatului din trupescul scandalurilor din Biserică, păcătoși și nelegiuiți reprezentând chiar înfățișarea materială a lui Hristos în prezența sa post-pascală; această prezență trupească a Mântuitorului tocmai în slăbiciuni și păcate, acel scandalum al epistolei către corinteni, scandalum Christi, scandalum ecclesiae, – toate acestea, din nou, nu reprezintă altceva decât, și aici cu cel mai puternic accent, Revelația aproape necesară a celui de-al treilea și cel mai pregnant paradox al lui Hristos: inexprimabila incorporalitate a lui Dumnezeu și inexprimabila corporalitate a creaturii. Întreaga serie a dificultăților: de la anxietatea platonismului antic în fața unui „Dumnezeu în trup” și îndoiala epocii Reformei asupra posibilității de a-l vedea pe Dumnezeu într-un „trup putrezit și cuprins de lepră” [Biserica, n. tr.], până la respingerea Întrupării din religia modernă a spiritului pur; dificultățile credințelor vechi în „Dumnezeu ca spirit pur”, a „religiei în spirit”, opuse afirmației creștinismului primar că „Logosul-Spirit este trup” și că „trupul e format din multe membre”, membre atât de umane și atât de trupești: toate acestea, văzute din perspectiva identității lui Hristos, dar acum în punctul decisiv, nu alcătuiesc o dificultate, ci o dovadă, nu o contestare, ci o susținere, nu o ascundere, ci o dezvăluire. Căci pentru că Dumnezeu-Spirit intră în creație întreaga slăbiciune a trupului acesteia se dezvăluie.
Sunt semnificative aici cuvintele lui Newman: „Dacă îl mărturisim doar pe Dumnezeu-Atotputernicul, vom avea doar jumătate de adevăr despre El. El este atotputernicie care în același timp se înveșmântează singură în scutecele unei slăbiciuni absolute. El are, ca să spunem așa, acea forță imposibil de conceput de a se face singur fragil. Pentru a-l cunoaște deplin, noi trebuie să-l găsim prin numele sale „Emanuel” și „Isus”. O, Tu, Cel Necuprins în veșnicie și în timp, singur și singular în Cer, singur și singular pe pământ!”
Erich Przywara, Gott – Fünf Vorträge über das Religionsphilosophische Problem [Dumnezeu - Cinci prelegeri asupra chestiunii filosofiei religiei], 1926.
Sursa:alinvara.wordpress.com
