Poveştile toate încep cu "a fost odată ca niciodată..."
A fost odată ca niciodată, o fetiţă delicată, frumoasă şi blândă - era cu siguranţă o prinţesă, care alesese să trăiască necunoscută - o prinţesă a sufletului cel prea înalt, fiindcă în mişcările ei, în gândurile, în vorbele, dar mai ales în ochii ei mari, adânci şi duioşi, îl puteai vedea pe Dumnezeu. Când prinţesa a crescut, a venit şi mirele cel hărăzit, îmbrăcat în veşminte cu fireturi aurite, aşa ca orice luptător. Şi Dumnezeu le-a dăruit un fiu, frumos şi bun ca ea, apoi o fetiţă care s-a născut doar ca să se întoarcă repede în ceruri şi iată, întristat de mâhnirea prinţesei, care se îmbolnăvise de durere, Dumnezeu a hotărât să le dăruiască încă un copil. Dar ursitoarele rele îi şopteau mereu să renunţe la el, fiindcă deja are un copil mare şi frumos, iar ea e bolnavă şi apoi "cine ştie ce vremuri vor veni". Frumoasă şi blândă, prinţesa era însă şi înţeleaptă: "Cum aş putea oare să-i trimit înapoi lui Dumnezeu, darul?!". Atunci, ursitoarele au făcut ca, în ziua în care copilul s-a născut, să fie eclipsă de soare, semn de mare spaimă şi de negre prevestiri printre oameni. Dar în inima sa, prinţesa ştia că Dumnezeu, care aprinde soarele şi stelele una câte una, a aprins şi în fiul ei, viaţa - şi nu oricare viaţă, ci una regească. De aceea i-a dat nume de rege. Şi privind la el, ştia că va fi un rege mare şi bun şi înţelept, fiindcă aşa sunt întotdeauna darurile lui Dumnezeu. Şi ca să-l ocrotească mai bine, fiindcă ştia şi ce vremuri de luptă vin, şi că el însuşi nu va fi ferit de răutatea lumii, de gloanţe şi pumnal - a plecat la Dumnezeu când fiul ei mai mic, încă nu împlinise nouă ani.
Aşa a coborât din cer în poveste şi din poveste în viaţa tuturor, Karol - cel căruia, după ani şi ani, lumea întreagă avea să-i spună cu nesfârşită iubire în Domnul - Ioan Paul al II-lea.
Povestea nu ne mai spune cum s-a întâmplat - dar într-o zi, în biserică, ochii mari şi plini de lumină l-au privit pe el şi numai pe el. Erau blânzi şi buni şi vii şi calzi ochii aceia şi erau ochii mamei lui, fiindcă erau ochii sfintei Fecioare, maica Domnului şi maica tuturor. Maica lui. "Totus tuus"- Cu totul al tău, a murmurat în timp ce boabele Rozariului lunecau una după alta, ca tot atâtea lacrimi tăcute - lacrimi de bucurie.
I-a simţit mâinile pe faţă, ştergându-l de sânge şi i-a auzit vocea chemând în ajutor atunci când un camion l-a lovit, aruncându-l într-un canal; cum altfel decât ea putea să înduplece un ofiţer german să-l ducă pe tânărul polonez la spital - tot ea a blocat declanşatorul bombei la Jasna Góra şi mâna ei a deviat gloanţele la 13 mai 1981, iar un an mai târziu s-a aşezat pavăză între el şi pumnalul preotului spaniol; şi tot ea, ca într-un joc, a aprins focul chimic în apartamentul teroriştilor, zădărnicind astfel complotul Bojinka, magistral pregătit, din ianuarie 1995.
Totus tuus, Cu totul al tău - dar când oare s-a născut Maica Domnului? Întrebarea pe care Ioan Paul al II-lea a adresat-o la Lourdes a rămas fără răspuns. Iubirea adevărată nu are nevoie de date, iar adoraţia, cu atât mai puţin. Şi dacă omul priveşte chipul îndrăgit cu "ochii iubirii dintâi", dincolo de orice timp, spaţiu şi nume, cu atât mai mult o face când iubirea este ea însăşi originea Universului, fără început şi fără sfârşit...
Sigur, Ioan Paul al II-lea a proclamat un An marian, a încredinţat Maicii Domnului întreaga omenire, cu durerile, temerile, speranţele şi bucuriile sale, a publicat o enciclică dedicată Maicii Domnului1 pe care însă, cu mult timp înainte de a fi promulgată, "a cultivat-o îndelung în inimă" şi obişnuia să încheie fiecare discurs, scrisoare apostolică, enciclică etc. cu un gând-rugăciune adresat ei. Şi a urmărit paşii ei pe pământ, recomandând ca în special în anul marian să se insiste asupra "geografiei sanctuarelor mariane răspândite în lume"2. A urmărit şi a cinstit chipul ei sub toate înfăţişările icoanelor, la toate popoarele şi riturile creştine, fiindcă peste tot ochii, mâinile şi inima ei sunt aceleaşi.
Dar cu toate acestea, iubirea fără început şi fără sfârşit, care cuprinde în ea însăşi toate nuanţele iubirii omului, înţelese şi neînţelese şi mai presus de toate, iubirea Mamei, iubirea aceasta nu poate fi mărturisită, fiindcă nu există vorbe omeneşti care să-i oglindească lumina.
Doar ochii omului, după chipul şi asemănarea Tatălui din ceruri, o pot cuprinde, ca s-o dăruie mai departe şi dăruind-o, să aprindă mereu şi mereu lumina altor ochi, iubirea altor inimi. Aşa ca inima frumoasei prinţese; şi ca inima lui Karol; şi a tuturor celor care l-au cunoscut sau doar l-au văzut sau auzit sau au citit cuvintele lui. Oare cum erau ochii lui Ioan Paul al II-lea? Nu ştiu, nu pot să vă spun (a mărturisit cineva3 care a fost hirotonit de el): când îl priveai, vedeai doar atât: Lumina.
Poveştile se termină întotdeauna cu "...şi au trăit fericiţi, până la adânci bătrâneţe".
Dar povestea lui Karol se termina altfel: el a mers "în casa Tatălui", unde trăieşte "tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", aşa, frumos şi bun, înţelept şi plin de bucurie, îmbrăţişându-ne pe toţi, de pe întreg pământul, aşa cum l-am văzut prima dată la balconul pontifical la 16 octombrie 1978. Fiindcă acolo, în cerul înalt şi senin, primeşte dincolo de timp, de spaţiu şi de nume, îmbrăţişarea căreia i-a dus dorul întreaga viaţă: a mamei sale. A mamei lui şi a Maicii tuturor, a Maicii Domnului. Totus tuus.
Dr. Ecaterina Hanganu
Note
1 Redemptoris Mater, 25 martie 1987.
2 Del Rio, Domenico, Karol cel Mare: Istoria papei Ioan Paul al II-lea. Trad.: Pr. Ioan Sociu, Ed. "Pauline", 2005, ISBN 973-8380-47-2, p. 194.
3 Pr. Tadeusz Rostworowski, SJ.
Sursa:www.ercis.ro
