Măcar o dată la două-trei luni, câte un interlocutor are următoarea reacție când mă aude că rostesc cuvântul „greco-catolic”: se uită la mine lung, încercând să poziționeze termenul în vocabular. De obicei se aude doar partea a doua; fiind un termen compus, oamenii tind să îl asocieze cu ceva familiar, chiar și într-un mod vag.
Mă întreabă dacă eu îmi iau zile libere suplimentare pentru a sărbători Paștele la altă dată (nu, nu se sărbătorește la altă dată decât cea la care o sărbătorește întreaga populație ortodoxă a României, iar zilele libere mi-ar fi plăcut, dar nu le iau).
Cele mai multe reacții le-a suscitat invitația de nuntă, care avea trecut locul cununiei – biserica greco-catolică „Sfântul Vasile cel Mare” (acum catedrală). Exclamațiile variau de la „Vai, ce romantic, ce frumoase sunt nunțile la catolici, cu orgă!” la „Și ce o să ți se întâmple la nuntă?” (răspuns posibil imaginat de mine: o să mi se taie capul, o să dansez în jurul focului). Serios vorbind, lucrurile păreau o nebuloasă pentru că tot ce e diferit de normă pare ciudat. Lucrurile se complicau când intram în explicații de tipul „este la fel cu majoritatea slujbelor de nuntă la care ați asistat”. Și cum se conjuga asta cu ceea ce știau ei despre catolici de la televizor, din artă, din bisericile vizitate?
Aici de obicei se tăia filmul. Povestea era prea complicată și, chiar dacă încercam să o rezum în două cuvinte, interesul se pierdea pe drum. Poate și eu m-aș fi plictisit dacă cineva mi-ar fi povestit de un domeniu de care nu am habar, cum e golful. Temele care țin de religie nu sunt populare, decât pentru prea puțini. E adevărat că, trăind în București, probabilitatea unui om de a avea în cercul apropiat greco-catolici și de a avea habar despre ei e restrânsă. În Ardeal lucrurile ar fi stat cu siguranță altfel dacă aduceam subiectul în discuție, deoarece acolo există un precedent istoric: Biserica Română Unită, Greco-Catolică este purtătoarea și păstrătoarea unirii cu Biserica Romei a acelei părți din Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania care, la 1700, l-a recunoscut pe episcopul Romei, urmașul Sfântului Apostol Petru, drept cap al Bisericii. Cum s-a ajuns la această unire, care a fost contextul în care s-a consolidat, polemicile nesfârșite care se discută și în prezent pe marginea acestei teme sunt prea stufoase pentru a le aminti aici. Preamărite de unii, hulite de alții, consecințele Unirii cu Roma există și, chiar ignorate de mulți, au ecouri în prezent.
Acest lucru a fost posibil prin faptul că în Biserica Catolică există mai multe rituri – tradiții ecleziastice prin care se celebrează tainele Bisericii; astfel, crezul expus de apostoli a îmbrăcat forme exterioare diferite în funcție de regiune, limbă, particularitățile culturale în care s-a înrădăcinat, rămânând neschimbat la nivel de noțiuni fundamentale ale credinței și păstrând legătura cu Scaunul Romei. Fiecare rit în sine e un univers în care ceremoniile, slujbele, arta s-au modelat după o anumită sensibilitate. Ritul latin – de unde și denumirea de romano-catolic – este cel mai răspândit în lume și cel mai cunoscut și la noi în țară. Însă mai sunt și alte rituri, unele dintre ele folosind în cult limbi străvechi, precum siriaca sau copta.
Astfel, poți fi catolic și fără orgă, și fără biserici pline de statui (care îi sperie pe mulți, ca și cum nu ar fi tot o formă de artă sacră, ca și cum numai iconografia dezvoltată în Bizanț e singura valabilă, uitându-se că arta creștină începe de fapt în catacombele romane din primele secole, și e destul de diferită de picturile bisericești care se „execută” azi pe la noi). Ritul bizantin, caracteristic ortodoxiei, nu îi aparține exclusiv acesteia. De aici vine prima parte a termenului: „greco” – adică de rit bizantin, celebrat inițial în limba greacă, apoi în slavonă, și mult mai târziu în limbile locale. Apropo, dacă azi intrați într-o biserică ortodoxă și înțelegeți ce se citește acolo, este pentru că românii sunt norocoșii posesori ai unei liturghii în limba română; celelate popoare ortodoxe – grecii, bulgarii, rușii, sârbii – slujesc într-o limbă de cult – greaca koine și slavona veche – care nu mai sunt vorbite în prezent. (Cum s-a întâmplat asta, vă povestesc altă dată).
E suficient să adaug doar că o trăsătură definitorie a Bisericii Române Unite cu centrul la Blaj este legea românească (organizare ierarhică, canonică, liturgică, postul și sărbătorile calendarului de tradiție bizantină). Mai pe larg, asta înseamnă că se păstrează toate elementele care vă sunt cunoscute din ortodoxie: calendarul – cu aceeași dată a Paștelui, aceleași sărbători onomastice de zilele sfinților, același ritual pentru botez sau cununie, veștminte preoțești, rugăciuni etc. Unirea cu Roma mai implică concret și o altă ierarhie decât cea a Bisericii Ortodoxe Române, biserică ce îl are în frunte pe Patriarhul Daniel. Biserica Română Unită are în frunte un Arhiepiscop Major– PS Lucian Mureșan, care este și Cardinal (Cardinalii sunt cei care, reuniți în conclav, aleg un nou Papă, titlul de Cardinal fiind cea mai înaltă demnitate ecleziastică în Biserica Catolică).
Alte caracteristici ale Bisericii Române Unite au fost școala, educația în instituții proprii sau în cele occidentale, cultura națională reprezentată de Școala Ardeleană și apostolat social, dar și politic – când Transilvania era în stăpânire străină – pentru toți românii. Fiecare din ele merită cel puțin o carte. Și dacă am deschis subiectul Școlii Ardelene, mi-am amintit de o întâlnire memorabilă cu scriitorul Andrei Pleșu, la care o doamnă profesoară deplângea, tristă, necunoașterea valorilor Școlii Ardelene de către tânăra generație. La care domnul Pleșu a răspuns, cu umor, că i s-a întâmplat să audă pe un elev din familie venind de pe băncile școlii cu teoria că Eminescu a fost asasinat, și atunci, cum să ne mai mirăm de necunoașterea Școlii Ardelene?
Mai e de povestit despre Marea Unire și ce contribuție a adus Biserica Română Unită la realizarea ei, despre 1948 și tot ce a însemnat persecuția comunistă, despre rezistența interioară și o lume spirituală clădită în clandestinitate.
Istorii incomode sau pur și simplu nerelevante pentru ziua de azi. Așa cum mi-a spus cineva acum câteva zile: „Episcop greco-catolic? Blog de religie? Eu nu sunt religioasă”. Aici nu e vorba de a fi religios sau nu. Nu veți deveni greco-catolici citind aceste eseuri. E o fărâmă – diluată – de decodificare a unor episoade din istoria țării în care trăim.
De Oana Viviana Dimcev
Sursa:vasileaftenie.ro
