Între 7-9 septembrie 2014 a avut loc la Anvers în Belgia Întâlnirea ”Religii şi Culturi în Dialog – 100 de ani de la începutul primului război mondial” organizată de Comunitatea ”Sant Egidio” cu tema ”Pacea este viitorul”.
Au participat reprezentanţi ai Bisericilor creştine, evrei, musulmani şi ai altor religii.
Din partea României au participat: IPS Serafim (Germania), IPS Iosif (Paris), PS Ioan de la Covasna şi PS Virgil de la Oradea.
Prezentăm în continuare intervenţia Preasfinţiei Sale Virgil:
A mărturisi credinţa creştină în faţa lumii de azi
Introducere.
Cea mai importantă funcţie ecleziologică este „mărturisirea de credinţă” sau „martyria”, un proces istoric intim legat de misiunea încredinţată de Isus apostolilor săi, de a propovădui Vestea cea Bună şi de a aduce întreaga umanitate spre mântuire, adică de a o elibera din sclavia păcatului şi de a scoate individul din teroarea condiţiei de fiinţă supusă trecerii timpului şi morţii. Însă această mărturisire de credinţă implică o luptă cu forţele opuse planului lui Dumnezeu, de aceea „mărturisirea” credinţei – martyria a devenit de multe ori „martiriu”, în sensul mărturiei de credinţă făcută cu preţul vieţii.
Începând cu Sfântul Ştefan, în fiecare secol de istorie a Bisericii avem un cortegiu impresionant de bărbaţi sau femei care au dat mărturie de credinţă cu preţul vieţii, în timpul persecuţiilor Imperiului Roman, în timpul invaziilor barbare, apoi în timpul Evului Mediu, călugării misionari au dat mărturie de credinţă prin propriul sânge, în zorii Epocii moderne în teritoriile baltice, ultimele răscoale păgâne făcând victime în rândul creştinilor. Apoi, în epoca marilor descoperiri geografice, ducând Cuvântul lui Dumnezeu la toate neamurile, misionarii au plătit tributul lor de sânge pe toate continentele, în timp ce pe continentul european încep războaie fratricide care aduc din nou persecuţii şi moarte în numele confesionalizării creştinismului şi diviziunilor din sânul Bisericii, speculate din plin de puterea politică a timpului. Şi, aceste evenimente au marcat Biserica până în Epoca contemporană, de la persecuţiile creştinilor din Armenia de la începutul secolului XX la situaţia grea a Bisericilor creştine de astăzi din Orientul Apropiat sau din Nordul Africii, la începutul secolului XXI. Secolul XX este şi epoca martiriului elitelor intelectuale şi a oamenilor de credinţă din teritoriile Europei aflate sub conducerea guvernelor comunist-staliniste, a martirilor regimurilor totalitare şi a eroismului mărturisirii credinţei într-o lume ostilă valorilor Evangheliei. Este dificil de privit obiectiv realitatea lumii în care suntem actori ai prezentului. E dificil de transpus într-o "istorie a Bisericii" evenimentele care se petrec "acum" în jurul nostru şi în care suntem implicaţi. Învăluit în multitudinea evenimentelor profane şi a ştirilor de interes pentru mass media, martiriul este o realitate prezentă în Biserică.
Cauza principală a persecuţiilor constă în intervenţia politică sau ideologică care schimbă echilibrul construit dea-lungul istoriei. Samuel Huntington lansa în analizele sale antropologice conceptul de "ciocnire a civilizaţiilor". Vedea între oameni şi civilizaţii "falii" şi separare. Separa oamenii şi culturile în funcţie de apartenenţa la o religie sau la o confesiune majoritară care este specifică "Vestului", "Estului", etc… Liniile teoretice trasate de Huntington pe harta civilizaţiilor lumii, utilizate ideologic de unii analişti care au argumentat războiul din Iugoslavia sau văd acum scindarea Ucrainei, sunt o pură ficţiune, rezultatul abstractizării care nu ţine cont de realitatea concretă din teren. În locul "faliilor", pe teren vom întâlni oameni care trăiesc împreună, vom întâlni etnii şi confesiuni diferite în acelaşi teritoriu, în acelaşi sat, în acelaşi oraş, teritorii în care oamenii au învăţat să convieţuiască pe parcursul istoriei comune, să se respecte reciproc şi să-şi manifeste identitatea într-o lume a dialogului şi schimburilor culturale pozitive. De exemplu, este situaţia fostei Iugoslavii, a Transilvaniei şi Bucovinei în România, a Ucrainei de Vest, etc. teritorii multietnice şi pluri-confesionale care şi-au construit echilibrul pe parcursul a mii de ani de istorie; sârbi, croaţi, români, germani, unguri, cehi, slovaci, ucraineni, poloni şi ruşi, precum şi catolici, ortodocşi sau protestanţi de toate confesiunile, trăind "împreună". Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în Orientul Apropiat sau în Africa de Nord, creştinii, prezenţi la ei "acasă" încă din timpurile Apostolilor, fiind confruntaţi astăzi cu islamul radical care caută să schimbe artificial peisajul confesional tradiţional.
Persecuţiile creştinilor din Orientul Apropiat şi din Nordul Africii
O primă persecuţie majoră a Bisericii creştine se petrece astăzi în Orientul Apropiat, în special în Irak. Aşa cum în perioada nazistă locuinţele evreilor erau marcate de către extremişti cu steaua lui David, pe locuinţele creştinilor din Irak se trasează cu vopsea litera "N" - adică "Nazarineni", după căderea regimului Saddam Hussein islamiştii djihadişti instaurând o lungă perioadă de persecuţii şi martiriu îndreptate împotriva unui creştinism prezent la el acasă, de două mii de ani. În 2004 teroriştii aruncau în aer două vehicule la ieşirea dintr-o biserică, după Liturghie, în Bagdad, apoi se adaugă distrugerea bisericilor şi vandalizarea locurilor de rugăciune, asasinate (cazul unui preot şi al unui diacon martirizaţi în 2007 la terminarea Liturghiei în Mossoul), masacre colective precum cel din catedrala din Bagdad din anul 2010. Să nu uităm că oraşul Mossoul, până la cucerirea arabă din anul 641, se numea Ninive şi că prezenţa creştinilor se datorează apostolatului Sfântului Apostol Toma. Sub presiunea şi teroarea islamiştilor, din cei 1 milion de creştini prezenţi în Irak în anul 2003, între 300 000 - 400 000 au luat calea exilului. Autointitulatul Stat Islamic îşi extinde influenţa şi în Siria, unde se petrec noi atrocităţi: părintele iezuit Frans Van der Lugt, dedicat asistenţei persoanelor cu handicap şi un apărător al prieteniei dintre creştini şi musulmani, a fost martirizat prin împuşcare în Homs, Siria, în timp ce alt iezuit, părintele Paolo Dall`Oglio, activist pentru pace expulzat de guvernul Bassar al-Assad, a fost răpit şi este ţinut captiv din data de 29 iulie 2013…
Nu mai puţin virulentă este opoziţia în faţa creştinilor în Africa de Nord. Atentate, distrugerea bisericilor, şcolilor şi centrelor de asistenţă medicală patronate de Biserică, discriminări sociale şi intimidări. După revoluţiile arabe din Nordul Africii, primele victime ale schimbării ordinii de drept de până atunci au fost creştinii. Pe fondul radicalizării mişcărilor islamiste, atentate şi discriminări, ameninţări şi presiuni sociale, Copţii din Egipt - evanghelizaţi de Sfântul Marcu - cunosc şi ei persecuţii şi martiriul, mulţi credincioşi luând şi ei calea exilului. Impresionantă este situaţia celorlalte comunităţi din Libia sau din Maroc. Or, vechimea creştinismului în toate aceste teritorii este consubstanţială istoriei şi civilizaţiei acestui spaţiu geo-cultural. Creştinismul apostolic, minoritar astăzi, este o prezenţă firească în aceste locuri, creştinii sunt la ei acasă, chiar dacă începând cu secolul VII dCh islamul pătrunde pe fondul cuceririlor arabe, berbere sau turceşti, ulterioare. Şi din cauza radicalizării fracţiunilor islamice creştinii minoritari sunt persecutaţi, ameninţaţi şi uneori masacraţi în ţări precum Bangladeş sau Pakistan din Orientul îndepărtat, sau în alte ţări Africane precum Nigeria, Coasta de Fildeş, Etiopia, Kenia sau Tanzania.
De ce aceste evenimente într-o lume modernă, în care raţiunea şi libertatea ar trebui să triumfe ? Islamul este o religie revelată care mărturiseşte credinţa într-un singur Dumnezeu. Este o religie a păcii care caută împăcarea omului cu Dumnezeu şi aşteaptă plinirea eshatonului. Să nu confundăm islamul ca religie cu islamismul, mişcări politice care îşi construiesc o ideologie luând elemente din religie ca să argumenteze uneori o poziţie radicală scoasă din context. Militantismul politic poate deforma şi cel mai pacific mesaj revelat, în timp ce partizanatul radical în favoarea unei fracţiuni sau alteia nu poate să genereze decât ură şi dezbinare. Să nu uităm nici de persecuţiile grupărilor islamiste radicale împotriva musulmanilor aparţinând altor fracţiuni istorice ale islamului (şiiţi, suniţi, wahabiţi, etc)… ceea ce demonstrează că în aceste teritorii violenţa este generalizată şi vorbim de adevărate atentate împotriva drepturilor omului.
Toate aceste evenimente au fost declanşate de schimbarea bruscă a echilibrului intern stabilit pe parcursul a sute sau chiar mii de ani de istorie comună a grupărilor etnice sau religioase din regiune. Orice schimbare artificială a frontierelor, a unui regim politic sau militar, a ordinii care se instaurează dea-lungul istoriei, orice favorizare a unei majorităţi şi defavorizare a alteia, sunt generatoare de tensiuni sociale, de mişcări de persecuţie sau trezesc atitudini negative alimentate de tensiuni din vremurile trecute. În locul confruntării ar trebui instaurat dialogul şi legăturile care ne unesc.
Credinţă şi pace
Războiul şi situaţiile de conflict sunt o altă ameninţare la adresa Bisericii de azi. Nu mai puţin periculoasă este situaţia argumentării unor acte politico-militare prin apelarea la elemente ideologice care se alimentează din istoria Bisericii sau identifică o populaţie sau grupare etnică aflată în conflict cu apartenenţa la o anumită confesiune. De exemplu tensiunile dintre irlandezi şi englezi, generate de evenimente politice din trecut, nu trebuie transpuse în tensiuni între "catolici" şi "anglicani"… deoarece Biserica lui Cristos este mai presus de diviziunile umane, confesionalizante, partizane, limitate de interese atât de mici şi de irelevante în faţa planului lui Dumnezeu de mântuire a întregii umanităţi.
La ora actuală, teoria ciocnirii civilizaţiilor a lui Huntington este preluată şi de cei care vor să argumenteze tensiunile de pe teritoriul Ucrainei apelând la prezenţa creştinismului catolic sau ortodox în Vestul sau Estul ţării. Kievul a devenit centrul cultural de difuziune a creştinismului rus în anul 988 dCh., după presiunile mongole din sec. XIII viaţa culturală mutându-se spre Vest. În anul 1595 Mitropolitul Kievului Mihail Rohoza refăcea legăturile cu Roma, rupte de Shisma din 1054, apărând astfel Biserica Greco-Catolică Ucraineană, prezentă în teritoriile de Vest ale Ucrainei de azi şi în Bielorusia. Deschiderea spre Europa, şcolile moderne, deschiderea culturală spre civilizaţia şi cultura modernă şi-au pus, evident, amprenta peste teritoriile de Vest, Biserica greco-catolică fiind un principal factor în emanciparea propriilor credincioşi. Cu toate acestea, greco-catolicii ucraineni sunt membri aceleaşi Biserici ucrainene, urmaşii Bisericii Kieviene, mărturisesc aceeaşi credinţă, au acelaşi calendar, aceeaşi limbă liturgică şi sunt membri aceluiaşi popor, chiar dacă în Est se fac simţite mai pregnant influenţele populaţiei rusofone, mulţi fiind aduşi acolo din diferite regiuni ale Rusiei în perioada industrializării sovietice.
Conflictele politice şi militare sunt declanşate de interese de moment, au baze economice şi nicidecum religioase. În momente de tensiune poporul aşteaptă de la liderii lor spirituali o argumentare a elanului lor care să dobândească o autoritate divină, transcendentă… este normală prezenţa clerului acolo unde credincioşii au nevoie de asistenţă spirituală, însă slujitorii lui Cristos sunt obligaţi să privească dincolo de interesele partizane şi să propovăduiască Adevărul lui Cristos şi să promoveze misiunea unificatoare şi de pace a Bisericii.
Pacea este starea normală a omului împăcat cu Dumnezeu şi cu aproapele, este condiţia necesară practicării credinţei şi a promovării valorilor spirituale. În lipsa păcii Biserica este persecutată şi împărtăşeşte aceeaşi suferinţă cu a credincioşilor ei. Biserica este chemată să promoveze pacea, unitatea şi buna înţelegere în sânul comunităţilor divizate de interese omeneşti şi să cheme toţi oamenii la unitatea valorilor lui Dumnezeu. Singura pace durabilă se va instaura atunci când Domnul va triumfa în Împărăţia sa, până atunci suntem chemaţi să contribuim prin toate mijloacele la instaurarea păcii în lume.
Martiriul în lumea de azi
Dar poate că cel mai prezent martiriu se petrece în jurul nostru, în viaţa de zi cu zi, nevăzut dar la fel de important ca mărturisirea de credinţă făcută în situaţii extreme. Într-o lume secularizată în care omul îşi pierde dimensiunea sacră, a fi creştin este mai dificil ca oricând. Şi în faţa culturii care se doreşte "fără Dumnezeu", în faţa îndepărtării de valorile Evangheliei, în faţa unei lumi surde la Cuvântul lui Dumnezeu, a da mărturisire de credinţă prin viaţa ta, în familia ta, la locul de muncă, devine un act eroic care se consumă în cenuşiul grijilor cotidiene.
Creştinii au totuşi un model divin de urmat şi sunt chemaţi să trăiască viaţa ascunsă a Nazaretului, după modelul Sfintei Familii şi a ascultării credinţei, aşa cum Isus ne-a învăţat prin ascultarea şi umilinţa sa. Papa Paul al VI-lea, în Cuvântarea din 5 ianuarie 1964 la Nazaret declara:
La vita nascosta di Nazaret permette ad ogni uomo di essere in comunione con Gesù nelle vie più ordinarie della vita quotidiana: « Nazaret è la scuola dove si è iniziati a comprendere la vita di Gesù, cioè la scuola del Vangelo. [...] In primo luogo essa ci insegna il silenzio. Oh! se rinascesse in noi la stima del silenzio, atmosfera ammirabile e indispensabile dello spirito [...]. Essa ci insegna il modo di vivere in famiglia. Nazaret ci ricordi cos’è la famiglia, cos’è la comunione di amore, la sua bellezza austera e semplice, il suo carattere sacro e inviolabile [...]. Infine impariamo una lezione di lavoro. Oh! dimora di Nazaret, casa del « Figlio del falegname »! Qui soprattutto desideriamo comprendere e celebrare la legge, severa certo, ma redentrice della fatica umana. [...]. Infine vogliamo salutare gli operai di tutto il mondo e mostrar loro il grande modello, il loro divino fratello ».
Viaţa creştinului este viaţa de toate zilele, fără măreţie aparentă, o viaţă de muncă şi plină de îndatoriri familial şi sociale. În această lume e nevoie de curajul îmbrăţişării radical a vieţii de credinţă, în această lume plină de atracţii şi încercări creştinii sunt chemaţi să mărturisească prin modul lor de a trăi că sunt creştini, că-l iubesc pe Dumnezeu şi pe aproapele. Într-o lume a războiului şi a violenţei creştinii sunt chemaţi să militeze pentru pace, într-o societate divizată sunt chemaţi să fie apostolii unităţii. Într-o cultură a morţii creştinii sunt chemaţi să primească darul vieţii într-un mod necondiţionat, să-şi crească şi să-şi educe copii conform valorilor Evangheliei. Această mărturisire a credinţei se poate face numai prin eroism şi ascultare, prin trăirea credinţei.
Concluzii
Până în anul 1989 Biserica greco-catolică română era persecutată de regimul comunist şi îşi mărturisea credinţa în catacombe. În închisorile comuniste şi în coloniile de muncă forţată au fost persecutaţi politic şi au fost exterminaţi cetăţeni români de diferite confesiuni: ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici şi reformaţi. Unii au fost întemniţaţi din motive strict politice, alţii, cum este cazul episcopilor şi credincioşilor greco-catolici, au fost persecutaţi din cauza unui crez şi a apartenenţei la Biserica Universală, Roma, reşedinţa papei – urmaşul Sfântului Petru – fiind dincolo de cortina de fier, într-o lume care, în ciuda imperfecţiunilor şi derapajelor culturale, a păstrat şi a respectat sensul libertăţii. Greco-catolicii au dat o dublă mărturie de credinţă: mai întâi au apărat valorile creştine şi dreptul de a-şi practica cultul, chiar şi în catacombe, apoi, au mărturisit despre unitate; unitatea credinţei şi valorile integratoare ale unei singure Biserici a lui Cristos care reuneşte toate neamurile, permite afirmarea valorilor proprii ca patrimoniu al întregii umanităţi, promovează solidaritatea şi fraternitatea între oameni. Greco-catolicii sunt martiri pentru unitatea Bisericii dar şi oameni care au dorit ca România să fie integrată în lumea civilizată. Acesta a fost crezul pe care l-au avut toţi cei ce s-au opus sistemului totalitar comunist, şi mulţi au plătit cu preţul vieţii dorinţa de libertate.
În lanţuri şi teroare, oprimaţi şi uneori lipsiţi de lumina soarelui, unii, precum Nicolae Steinhardt, au descoperit o altă lumină mai presus de lumea fizică, lumina lui Cristos, alţii au ajuns la aceeaşi lumină mergând pe calea crucii, trecând prin patimă şi moarte asemenea divinului Mântuitor, pentru a ajunge în patria cerească, acolo unde aşteaptă învierea de obşte. Nicolae Steinhardt, cel care evreu fiind a descoperit lumina lui Cristos Mântuitorul, în Jurnalul fericirii se întreba retoric: „Ce înseamnă credinţa? Încrederea în Domnul deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.” Acolo în puşcării, cu toţii erau egali şi, mai ales erau fraţi şi ”chip” al aceluiaşi Domn şi Dumnezeu. Astfel se explică faptul că Nicolae Steinhardt a fost botezat de Părintele Mina Dobzeu, ortodox, asistat de doi preoţi greco-catolici Nicolae Lupea şi Părintele Iuliu .
Aceasta este cea mai importantă lecţie transmisă de martirii şi mărturisitorii români, indiferent de apartenenţa lor la o Biserică sau alta, toţi slujind, conform crezului lor, aceluiaşi Dumnezeu în Cristos, Domnul nostru, însufleţiţi de acelaşi Spirit.
Martirii de ieri şi de azi sunt cei care consolidează edificiul spiritual al omenirii în perioade de restrişte. Ei sunt „ai noştri” şi sunt în acelaşi timp sunt adevărate valori din patrimoniul întregii umanităţi. Ei sunt temelia pe care întreaga umanitate se va uni în iubire, solidaritate şi credinţă.
Dar, în faţa realităţii triste din zilele noastre, în faţa a ceea ce se întâmplă astăzi în lume, – război în Iraq, în Siria, în Fâşia Gaza, în Nigeria, Sud Sudan, în Ucraina -, a creştinilor ucişi zilnic, a comunităţilor minoritare masacrate şi a musulmanilor ucişi de cei care se constituie în ”califatul islamic” nu putem să tăcem, trebuie să luăm o poziţie pentru apărarea lor. Biserica în totalitatea ei, Comunitatea ”San Egidio” trebuie să se roage neîncetat pentru cei în suferinţă şi să îi ajute spiritual şi material. Europa, oamenii politici şi societatea civilă trebuie să ia măsurile caracteristice şi să trimită în aceste zone ajutoare umanitare respectiv ”soldaţi pentru pace” care să protejeze pe aceşti martiri contemporani nouă.
Biroul de presă
Sursa:www.egco.ro
