Trecând pragul Biroului pentru Evidența Populației, unde m-am dus pentru reînnoirea cărții de identitate, l-am întâlnit, într-un cărucior, pe Walter care avea trei luni și era liniștit precum puțini sau ca niciunul.
M-am oprit ca pentru un salut în fața unei minuni. O minune la fel cu cele pe care Isus le punea în centrul fiecărei adunări a învățătorilor legii, astfel încât lecția de viață să fie clară pentru toată lumea.
Timpul de așteptare pentru rândul de la ghișeu se anunța lung. Am avut posibilitatea de a face câteva glume în șoaptă cu mama și cumnatul. Aveam în mână cele patru fotografii ale mele pe care tocmai le scosesem din aparat. Le-am arătat "micuțului" cu ochi larg deschiși și surâzători, spunându-i: "Cu adevărat sunt frumos?".
Mama sa a răspuns imediat: "El o preferă pe mama lui, nu mă vede decât pe mine. E într-o perioadă de mamită acută".
Nu mai auzisem niciodată, nici măcar în glumă, să definești ca fiind o boală această prerogativă de invidiat. "Doamnă, poate că toți am fost afectați de această boală ca Walterino."
"Este primul meu copil - a explicat ea - este o experiență unică: atunci când se trezește... mă fixează cu ochii pentru a cere dragoste și nimic din lume nu-i distrage atenția. Ochii aceia mă obligă, fără întrerupere, să zâmbesc.
Dar pentru a putea continua să zâmbesc și să nu văd umbra atâtor de mulți nori, m-am decis, la fel ca el, să-mi țin ochii în continuare pe Acela care, îndrăgostit nebunește de mine, din veșnicie ține ochii fixați asupra mea și mă privește doar pe mine."
Traducere: ACC
Sursa:www.zenit.org
