Despre sfântul paroh de Ars a scris o biografie şi Henri Ghéon, un
poet şi dramaturg francez, născut acum mai bine de 100 de ani.
În
primul său capitol, autorul spune că viaţa sfântului paroh era atât de
plină de nevinovăţie şi de minuni, că am fi tentaţi îndată să o
povestim ca pe un basm. Iar basmul -scrie el- ar arăta astfel:
“Era
odată în Franţa, în provincia Lyon, un mic ţăran creştin care, încă
din fragedă copilărie, iubea singurătatea şi pe bunul Dumnezeu. Şi
deoarece domnii de la Paris, care făcuseră Revoluţia, le interziceau
oamenilor să se roage, copilul şi părinţii săi mergeau să asculte
Liturghia în capătul unui hambar.
La acea vreme, preoţii se ascundeau, iar când erau prinşi li se tăia capul.
De
aceea, Ioan Maria Vianney visa să devină preot. Dar dacă ştia să se
roage, în schimb îi lipsea educaţia. Avea grijă de oi şi muncea la câmp.
A
intrat prea târziu în seminar şi a avut dificultăţi la toate
examenele. Dar atunci vocaţiile erau rare şi, la sfârşit, l-au trecut
oricum. A fost numit paroh de Ars şi a rămas acolo până la moarte.
Ultimul paroh din Franţa în ultimul sat din Franţa. Dar a fost în
întregime un “paroh”, iar asta nu se întâmplă des. A fost astfel
într-un mod atât de complet, încât ultimul sat din Franţa a avut primul
paroh din Franţa, şi toată Franţa s-a pus pe călătorit pentru a merge
să-l vadă.
De-acum, el îi convertea pe toţi cei care ajungeau până la el şi, dacă nu ar fi murit, ar fi convertit toată Franţa.
Vindeca sufletele şi trupurile. Citea în inimi ca într-o carte.Iar
Sfânta Fecioară îl vizita şi diavolul îi făcea necazuri, dar nu reuşea
să-l împiedice să fie un om sfânt.
A fost promovat canonic, apoi cavaler al Legiunii de Onoare, apoi a fost considerat un sfânt.
Dar, atât cât a trăit, el nu a înţeles niciodată de ce.
Iar asta era dovada cea mai frumoasă a faptului că merita gloria aceea.
Toate
acestea se întâmplau în secolul al XIX-lea, care, în Rai, acolo unde se
cunoaşte adevărata valoare a oamenilor, este numit secolul parohului de
Ars. Dar Franţa nici măcar nu-şi imaginează.”
Se simte în
această povestire mâna artistului, care reuşeşte, prin foarte scurte
creionări, să descrie aproape întreg profilul personajului său. Dar
autorul se opreşte îndată şi avertizează că, în realitate, în spatele
acestei candori se află o dramă foarte profundă, a cărei intensitate nu
s-ar putea bănui la prima vedere. Episoadele amintite sunt toate
adevărate. Acel ţărănuş, din provincia Lyon, are şapte ani atunci când
la Paris domneşte teroarea şi sunt exilaţi, sub pedeapsa cu moartea,
toţi preoţii care nu au fost de acord cu schisma, pe lângă miile care
sunt masacraţi. Mai mult, trupele Convenţiei traversează sătucul
Dardilly, unde trăieşte el, pentru a merge să reprime insurecţia de la
Lyon. Biserica a fost închisă. Parohul cedează mai întâi în faţa tuturor
jurămintelor care i-au fost cerute, apoi încetează să mai fie preot.
Din când în când, familia Vianney găzduieşte, cu riscul vieţii, câte un
preot clandestin.
Într-o cameră cu obloanele trase şi acoperite de
un car cu fân bine postat (în timp ce nişte ţărani stau de pază la uşi),
micul Ioan Maria poate primi Prima Împărtăşanie la treisprezece ani: ne
aflăm în perioada aşa numitei “a doua terori”.
Vocaţia îi apare
foarte repede, aşa cum el însuşi va spune, “ca urmare a unei întâlniri
pe care a avut-o cu un mărturisitor al credinţei”, adică atunci când a
înţeles că a deveni preot însemna chiar a fi gata să mori pentru
propriul ministeriu.
Dar dacă copilul nu putea frecventa parohia, cu atât mai puţin putea frecventa şcolile, inexistente.
Prima dată când a putut să se aşeze în băncile şcolii avea deja 17 ani.
A
încercat disperat să înveţe, ajutat de un prieten preot care credea în
vocaţia tânărului, dar rezultatele au fost mizerabile. Va spune, mai
apoi, însuşi parohul de Ars că acel preot “a căutat timp de cinci sau
şase ani să mă facă să învăţ ceva, dar a fost osteneală în vânt, pentru
că nu a putut niciodată să-mi bage nimic în cap”. Se află multă umilinţă
în această expresie, dar se află şi mult adevăr.
Mai apoi
dificultăţile au devenit de nedepăşit, atunci când a avut de înfruntat,
într-un seminar, studiile de filozofie şi teologie care, de cele mai
multe ori, trebuiau făcute pe texte scrise şi explicate în limba latină.
Dar
parohul de Ecuilly, foarte stimat în Dieceză, i-a obţinut toate
facilităţile posibile (pentru studii şi examene), reuşind să-i obţină şi
hirotonirea sacerdotală, luându-l el însuşi ca vicar.
A fost hirotonit la 29 de ani, în 1815, anul în care la Torino se năştea Don Bosco.
A
petrecut primii ani de ministeriu la şcoala acelui preot sfânt care îl
ajutase şi îl educase atât de intens: “are o vină -va spune mai apoi
Ioan Maria Vianney- pe care îi va fi greu să o justifice în faţa lui
Dumnezeu: aceea de a mă fi admis la Ordinele Sacre”.
Trebuie să
înţelegem bine: Ioan Maria dorea asta din toată inima, dar se simţea
profund nevrednic. În schimb, celălalt îl stimula şi îl proteja, pentru
că era convins că era vorba despre o vocaţie foarte bună şi că lipsa de
educaţie ar fi compensată de o deosebită inteligenţă a credinţei. Chiar
și Ioan Maria avea dreptate, fiind convins că a primit un foarte mare şi
nemeritat har:
“Mă gândesc - va spune - că Domnul a vrut să-l aleagă
pe cel mai căpos dintre toţi parohii pentru a împlini cel mai mare bine
posibil. Dacă ar fi găsit unul încă şi mai rău, l-ar fi pus în locul
meu, pentru a-şi arăta marea sa îndurare.”
Se află în aceste cuvinte întreaga sa dramă spirituală, o dramă mistică a cărei profunzime trebuie să o intuim bine.
Carisma
acestui tânăr preot va fi aceea de a dispărea atât de mult în spatele
ministeriului său, de a fi numai preot, ministrul lui Dumnezeu,
într-atât încât persoana lui se va amesteca, se va confunda în întregime
cu harul preoţiei.
Parohul de Ars va deveni patronul tuturor
parohilor din lume, patronul tuturor preoților (2009), pentru că va trăi
o disperată nevoie de a se anihila în faţa harului nemeritat pe care
l-a primit, de a se consuma exercitându-l: şi o va face şi în mod
penitenţial, consumând fizic, în cele mai dure mortificări, fiinţa sa
umană.
Am spus: “nevoie disperată”. Parohul de Ars va spune
despre sine că nu putea să înţeleagă ispita orgoliului, ci, în schimb,
să o simtă mult pe aceea a disperării, pe aceea a abisalei nepotriviri
lipsite de mângâiere, care poate fi oprită numai prin abandonarea în
întregime lui Dumnezeu.
Este important ca noi să înţelegem bine toate rădăcinile dramei, pornind tocmai de la unele experienţe ale noastre.
De
multe ori, creştinii se simt aproape împiedicaţi de limitarea umană a
preotului lor. Spun: “nu ştie să predice”, sau “nu este capabil de
relaţii umane”, sau “nu este un sfânt”, “este şi el un păcătos ca toţi
ceilalți...”, “de ce trebuie să mă spovedesc la el care e mai rău decât
mine...?” şi văicăreli asemănătoare.
Puneţi împreună pentru o clipă
toate obiecţiile mai mult sau mai puţin instinctive, pe care le-aţi
încercat în experienţa voastră sau le-aţi auzit despre preoţi. Ei bine:
aspectul cel mai serios al acestor obiecţii constă în faptul că trimit
la obiectivitatea nudă a ministeriului: ceea ce contează este numai
acţiunea sfântă a lui Dumnezeu, care se împlineşte prin intermediul
acestui om-preot.
Sfântul paroh de Ars întrupează personal, în faţa lui însuşi şi în faţa lui Dumnezeu, această dramă de negrăit.
El
spunea că, pe de o parte “Preotul va fi înţeles numai în Cer. Dacă l-am
înţelege pe pământ, am muri, nu de teamă, ci de iubire... După
Dumnezeu, preotul este totul. Lăsaţi timp de douăzeci de ani o parohie
fără preot şi acolo vor fi adorate bestiile!”
Dar, pe de altă parte, adăuga:
“Cât
este de înfricoşător să fii preot! Cât este de deplorabil un preot când
rosteşte Liturghia ca pe un lucru obişnuit! Cât este de nenorocit un
preot fără interioritate!”
De fapt nu asta este problema lui.
Dimpotrivă, când rosteşte Liturghia parcă îl vede pe Dumnezeu, atât este
de intensă şi emoţionantă celebrarea sa.
Dar el trăieşte chinul de a
fi paroh, de a avea responsabilitatea unei parohii şi de a nu se simţi
vrednic. Va continua să spere până în ultimii ani de viaţă că va fi
eliberat de această responsabilitate, pentru a nu trebui să treacă, aşa
cum spunea, direct “din parohie la tribunalul lui Dumnezeu”.
Şi va avea teama constantă, până cu puţine zile înainte de moarte, că va muri căzând în ispita de a fi disperat.
De
trei ori a încercat să fugă, pe timp de noapte, pentru a merge la
episcop să-i ceară permisiunea de a se retrage în singurătate “pentru
a-şi plânge păcatele”.
Ultima oară a făcut-o când era deja celebru în
toată Franţa, cu trei ani înainte de a muri. A fugit noaptea, în timp
ce enoriaşii, erau treji, pregătiţi să-l oprească. Cei mai vioi
colaboratori îl vor împiedica în toate felurile, cerându-i să recite mai
întâi împreună rugăciunile de dimineaţă, ascunzându-i breviarul, până
când mulţimea de enoriaşi îi va tăia calea şi îl va ruga plângând să
rămână:
“Domnule paroh, dacă v-am făcut vreo neplăcere, spuneţi, vom face tot ce veţi dori pentru a vă face pe plac.”