În anul abia început, cade cel de-al XVII-lea centenar al Conciliului Ecumenic din Niceea, celebrat în primele luni din anul 325. Crezul stabilit de acel conciliu constituie realitatea de credinţă care uneşte creştinii din toate Bisericile: fie Bisericile istorice - catolică, ortodoxă, luterană, calvinistă, anglicană - , fie diferitele denominaţiuni care merg sub numele de Biserici "evanghelice" şi "penticostale"[1]. De aici importanţa ecumenică a celebrării centenarului. El ne oferă o ocazie unică - pe care numai în acest punct al istoriei suntem în măsură să o percepem - pentru a lua act şi pentru a celebra împreună credinţa care îi uneşte pe toţi cei care cred în Cristos.
Evenimentul ne oferă şi o altă oportunitate, nu mai puţin importantă decât prima: aceea de a realiza un zbor de recunoaştere a credinţei în Cristos în lumea modernă şi post-modernă şi a vedea la ce punct suntem astăzi cu credinţa de la Niceea. După un conciliu local dominat de opozanţii de la Niceea (Rimini, anul 359), Sfântul Ieronim a scris că întreaga lume, în acea ocazie, "a emis un geamăt şi s-a uimit că a ajuns să fie ariană"[2]. Trebuie să ne întrebăm dacă, eventual, noi nu avem astăzi mai mult decât atunci motiv să emitem un astfel de geamăt.
1. Niceea şi divinitatea lui Cristos
Problema de fond la Niceea era aceea de a defini locul pe care Cuvântul lui Dumnezeu - aşadar, persoana lui Isus Cristos - îl ocupă pe planul fiinţei. Arius raţiona cu schema filozofică greacă a momentului, care era cea a "Platonismului de mijloc". Această schemă era tripartită. Prevedea existenţa unei Fiinţe supreme, a unei fiinţe intermediare (dumnezeul-secund, deuteros theos, corespunzător demiurgului platonic din Timeo) şi, în sfârşit, fiinţa creată. Niceea a făcut purificarea acestei viziuni mitice, stabilind o singură linie orizontală asupra celei verticale a fiinţei: cea care separă Creatorul de creaturi, punând în mod clar Cuvântul de partea Cratorului.
Ceea ce Niceea cere şi astăzi, în virtutea valorii sale dogmatice, este ca în fiecare cultură şi în fiecare limbaj, Isus Cristos să fie proclamat "Dumnezeu", nu în vreun sens derivat, ci în sensul cel mai puternic pe care cuvântul "Dumnezeu îl are în cultura aceea, fără nicio rebutare, nici ontologice, nici cronologice, între el şi un alt dumnezeu mai presus de el, între Dumnezeul cu articol şi dumnezeul fără articol, între "Dumnezeu" şi "divin". Asta este ceea ce afirmă, în modul cel mai clar, expresia din Crez "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat".
Întrebarea pe care centenarul lui Niceea ne constrânge să ne-o punem este, aşadar, aceasta: Ce loc ocupă Isus Cristos în cultura noastră modernă şi post-modernă? Să lăsăm deoparte lumea narativei şi a spectacolului, unde Isus Cristos continuă să fie un "Superstar". Să aruncăm o privire la ceea ce se întâmplă în cele trei dialoguri mai decisive, în desfăşurare în societatea noastră.
Isus Cristos este în mod riguros absent în dialogul dintre religii şi nu poate decât să fie aşa. Temele discutate în acest domeniu sunt cele ale păcii, ale sărăciei, ale ambientului şi, în unele cazuri, teme de etică.
Isus Cristos este absent, în al doilea rând, în dialogul dintre ştiinţă şi credinţă. Asta se limitează să se discute dacă lumea a avut, sau nu, un început şi un creator. Revanşa teoriei Big Bang despre scepticismul iniţial şi afirmarea teoriei expansiunii universului aflată în desfăşurare i-a făcut pe oamenii de ştiinţă mai puţin alergici la ideea de Dumnezeu; dar Isus Cristos şi problema mântuirii rămân în afara dialogului despre ştiinţă şi credinţă.
În sfârşit, Isus Cristos este absent în dialogul dintre credinţă şi raţiune. Asta se ocupă de concepte metafizice, nu de realităţi istorice şi contingente, cum este Cristos în întruparea sa.
În toate aceste dialoguri, creştinismul intră cu titlu de "religie" - şi se ştie ce victorie uşoară obţin "raţiunea" şi "ştiinţa" când au de-a face cu categoria "religie". Voltaire, Hegel, Feuerbach, Marx, Freud: toţi au ieşit (sau consideraţi astfel) învingători din confruntare. Până când a venit unul care a înţeles că aceasta era o victorie a lui Pirro, ba chiar o bătălie împotriva morilor de vânt, pentru că duşmanul de bătut nu este religia, ci Isus Cristos! Este ceea ce şi-a propus să facă Friedrich Nietzsche. Lui trebuie să i se recunoască "meritul" că n-a ales o ţintă uşoară - "religia" - pentru atacurile sale, ci că a identificat în mod clar frontul pe care se duce bătălia decisivă între credinţă şi ateism, şi anume persoana şi învăţătura lui Cristos. A făcut, din asta, scopul vieţii sale, propunând să înlocuiască figura lui Cristos cu cea a zeului grec Dionis.
Tentativa sa n-a rămas izolată, dacă a crezut cineva să-l pună pe Dionis în locul lui Isus în reprezentarea ultimei Cine la recenta Olimpiadă de la Paris. Criticile făcute din toate părţile la adresa acestei reprezentări s-au concentrat asupra simbolurilor teoriei Queer, prezente în scenă. Nu s-a ţinut cont îndeajuns de ceea ce a declarat în mod expres creatorul scenografiei, şi anume că personajul central, întins şi tronând în prim-plan, era zeul păgân Dionis. Intenţia declarată era aceea de a restitui Olimpiadei caracterul său originar de sărbătoare păgână.
Tentativa lui Nietzsche de a se debarasa de Cristos ascunde, în pofida a toate, un element puternic pozitiv. Face să cadă alibiurile speculative; demască polemicile, asemănătoare cu acelea care se fac în război pentru a-l abate pe duşman de la frontul principal. Demonstrează că întrebarea centrală, astăzi ca şi la Niceea, ba chiar ca şi în jurul lui Isus însuşi, este "Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?" (Mt 16,16). Nu "Cine spuneţi că este Dumnezeu?", ci "Cine spuneţi că sunt eu?". Despre cine este Dumnezeu se poate trăncăni şi spune ceea ce se vrea, nu tot aşa despre Isus Cristos. El nu este o idee care se poate manipula aşa cum se vrea; este o realitate "în carne şi oase". A îndrăznit să spună (pentru noi nu are importanţă dacă el cu gura sa, sau ca înviat prin gura Spiritului său): "Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat" (In 1,18). Cristos nu ia locul "Dumnezeului religiei"; numai îi revelează definitiv faţa sa.
Şi în anul abia terminat s-a celebrat un centenar important, cel al naşterii lui Immanuel Kant (22 aprilie 1724), filozoful raţiunii pure şi al raţiunii practice. El exclude demonstrarea raţională a existenţei lui Dumnezeu din posibilităţile raţiunii pure şi încredinţează această misiune raţiunii practice. Putem să ne declarăm de acord cu el, cu condiţia de a considera persoana lui Isus Cristos - şi nu "imperativul moral" - adevărata şi cea mai puternică "raţiune practică" (adică, nu speculativă!) pentru a crede în Dumnezeu. Credinţa creştină se naşte din descoperirea darului, nu din conştientizarea datoriei. (Şi nici, spus între paranteze, din "conştiinţa păcatului", aşa cum considera Kierkegaard). Conştiinţa morală este cu siguranţă un argument în favoarea raţionalităţii credinţei: singurul lucru care îl interesa, evident, pe Kant, ca filozof; însă încă nu este începutul său. "Conştiinţa morală înlăuntrul său" (împreună cu "cerul înstelat de deasupra sa") umple însuşi sufletul lui Kant cu "totdeauna nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie"[3]. Însă încă nu cu credinţă!
2. Niceea şi Treimea lui Dumnezeu
Convocat pentru a defini statutul ontologic al lui Cristos şi locul său în credinţa Bisericii, Conciliul din Niceea a ajuns să obţină un rezultat, dacă este posibil, şi mai important şi decisiv: acela de a defini însăşi ideea despre Dumnezeul creştin. Niceea marchează trecerea de la monoteismul veterotestamentar rigid la monoteismul trinitar. Nu marchează momentul naşterii credinţei în Treime: formula baptismală din Mt 28 şi însuşi simbolul apostolic anterior lui Niceea o conţineau. Este numai momentul conştientizării sale şi al formulării sale dogmatice. Nu a fost necesar să se convoace, după aceea, un alt conciliu pentru a defini dogma Treimii: a făcut asta Conciliul din Niceea, explicitat, prin Spiritul Sfânt, de cel din Constantinopol din 381.
Divinitatea lui Cristos şi Treimea lui Dumnezeu sunt două mistere inseparabile, două porţi care se deschid, sau se închid, împreună. Dacă Cristos nu este Dumnezeu, din cine ar fi formată Treimea? Există dovada acestui lucru în fapte. Imediat ce se pune între paranteze divinitatea lui Cristos, cade şi orizontul trinitar. Bultmann a scris: "Formula «Cristos este Dumnezeu» este falsă în orice sens, când «Dumnezeu» este considerat ca fiinţă care poate fi redusă la obiect, fie ea înţeleasă conform lui Arius sau conform lui Niceea, în sens ortodox sau liberal. Ea este corectă dacă «Dumnezeu» este înţeles ca evenimentul realizării divine"[4]. În cuvinte mai puţin ascunse: Cristos nu este Dumnezeu, dar în Cristos există (sau acţionează) Dumnezeu.
Continuând pe urma demitizării trasate de el, în anii ’70, un cunoscut (şi, pe de altă parte, merituos) teolog catolic a scris: "Concepţiile mitice de atunci cu privire la existenţa cerească, pre-temporală, ultra-lumească, a unei fiinţe provenite din Dumnezeu, cu privire la o «teo-dramă» recitată de două (sau chiar trei) personaje divine, nu mai pot fi ale noastre… Credinţa monoteistă, moştenită de la Israel şi împărtăşită cu islamul, nu trebuie să se stingă în nicio doctrină trinitară. Nu există alt dumnezeu în afară de Dumnezeu!"[5].
Intenţia - a favoriza dialogul interreligios - era bună, mijlocul era teribil de greşit. Respingând ideea despre o fiinţă intermediară între Dumnezeu şi creaţie, Niceea a fost, el însuşi, primul şi cel mai ilustru caz de demitologizare! A crede că se face creştinismul mai acceptabil punând între paranteze Treimea înseamnă a crede că un atlet poate să alerge mai rapid, dacă îşi înlătură coloana vertebrală din corpul său!
Mijlocul care a permis să se concilieze credinţa în divinitatea lui Cristos cu monoteismul biblic indispensabil nu a fost termenul filozofic "consubstanţial" (homoousios). Asta s-a afirmat într-un al doilea moment al discuţiei, văzând frica pe care el îl provoca partidului lui Arius. Sfântul Atanasiu va face din el, după aceea, o folosire mai discretă, chiar dacă, datorită noutăţii şi preciziei sale, el a devenit foarte repede "legitimaţia" ortodoxiei niceene. Nu, acest rezultat a fost obţinut mai ales bazându-se pe faptul că Cristos este, e adevărat, Cuvântul "prin care toate au fost făcute" (In 1,3), ci este, înainte de toate, "Fiul lui Dumnezeu" şi, ca atare, "născut iar nu creat" ("genitum non factum"). A ajunge la această distincţie între a fi născut (gennetos) şi a fi creat (genetos: o singură literă de diferenţă în greacă!) a fost cucerirea cea mai grea şi mai decisivă a credinţei creştine pe planul fiinţei. Contrar cu ceea ce gândea Adolf Harnack, Niceea nu este elenizarea creştinismului în faza sa cea mai acută, ci mai degrabă criza sa şi depăşirea sa.
Din acest punct de vedere, Atanasiu şi partidul ortodox au trebuit să lupte pe două fronturi: nu numai împotriva lui Arius şi a alor săi, ci şi împotriva împăratului. Cine cunoaşte evenimentele istorice care au precedat, au însoţit şi au urmat după conciliu ştie câtă rezistenţă au opus Constantin şi teologul său personal Eusebiu din Cezareea abandonării monoteismului veterotestamentar rigid. Unele dintre cele cinci exilări ale lui Atanasiu au fost datorate tocmai acestui motiv. Motivul care se afla la bază nu era numai teologic, ci şi politic. Monoteismul veterotestamentar rigid furniza un model şi o justificare mult mai puternică puterii absolute a împăratului! Erich Peterson a scris o lucrare clasică despre această temă, intitulată Monoteismul ca problemă politică (Leipzig, 1935).
Aşadar, şi creştinismul mărturiseşte unitatea lui Dumnezeu. Nu o unitate numerică, ci ceva infinit mai frumos. Este definită de obicei o "unitate de substanţă"; dar adevăratul său nume este unitate de iubire, pentru că Dumnezeu "este" iubire (1In 4,8). Ea este unica unitate care poate fi model pentru unitate, nu numai a Bisericii, ci a fiecărei comunităţi umane, începând de la cea dintre bărbat şi femeie în căsătorie. Acestea vor fi mereu şi în mod necesar unităţi în diversitate, cum este, întocmai, unitatea în Treime. Aşadar, nu este adevărat, pentru a-l cita din nou pe Kant, că "doctrina despre Treime, luată ad litteram, nu are nicio relevanţă practică"[6]. O are şi este vital! Poetul "metafizic" John Donne avea dreptate: Treimea este "os dur pentru filozofie, dar lapte duios pentru credinţă"[7].
3. Concluzie
Toate nenumăratele iniţiative istorice, teologice şi ecumenice care vor avea loc cu ocazia centenarului lui Niceea vor fi - pentru Dumnezeu şi pentru Biserică - destul de inutile, dacă nu vor folosi pentru scopul pentru care a folosit Niceea, şi anume pentru a confirma şi, unde este necesar, pentru a retrezi în creştini credinţa în divinitatea lui Cristos şi în Treimea lui Dumnezeu. Trupul Bisericii a produs odată un efort suprem, cu care s-a ridicat, în credinţă, mai presus de toate sistemele umane şi de toate rezistenţele raţiunii. În continuare a rămas rodul acestui efort. Mareea s-a ridicat odată la un nivel maxim şi a rămas semnul său pe stâncă. Însă este nevoie să se repete ridicarea, nu este suficient semnul. Nu este suficient a repeta Crezul de la Niceea; trebuie reînnoit elanul de credinţa care a existat atunci în divinitatea lui Cristos şi pentru care n-a mai fost egal de-a lungul secolelor.
Ceea ce am încercat să scot în evidenţă are consecinţe importante pentru ecumenismul creştin. Există două ecumenisme în desfăşurare: unul al credinţei şi unul al necredinţei; unul care îi reuneşte pe toţi cei care cred că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi că Dumnezeu este Tată, Fiu şi Spirit Sfânt, şi unul care îi reuneşte pe toţi cei care se limitează să "interpreteze" aceste lucruri. Un ecumenism în care, la limită toţi cred aceleaşi lucruri, pentru că nimeni nu mai crede cu adevărat în nimic, în sensul puternic al cuvântului "a crede".
Distincţia fundamentală a spiritelor, în domeniul credinţei, nu mai este aceea care distinge între catolici, ortodocşi şi protestanţi, ci aceea care distinge pe cei care cred în Cristos, Fiu al lui Dumnezeu, şi cei care nu cred în el. A existat un moment în care credinţa de la Niceea rezista, se poate spune, în inima unui singur om, Atanasiu din Alexandria; dar a fost suficient ca să supravieţuiască şi să reia victorioasă drumul său. Şi astăzi, puţini credincioşi, dispuşi să-şi joace viaţa pe această credinţă, pot face mult pentru a răsturna tendinţa aflată în desfăşurare care este de a raţiona despre Dumnezeu "etsi Christus non daretur" [Ca şi cum Cristos n-ar exista]. Sau, mai rău, de a încerca, în mod comic, de a-l înlocui pe Cristos cu Dionis!
Raniero Cantalamessa
(După L'Osservatore Romano, 4 ianuarie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] A se vedea culegerea de lucrări Evangelicals and Nicene Faith. Reclaiming the Apostolic Witness, îngrijită de Timothy George, Grand Rapids, MI , 2011.
[2] Dialogus contra Luciferianos, 19.
[3] Kant’s Gesammelte Schriften, V , p. 161.
[4] R. Bultmann, Glauben und Verstehen, II, Tübingen 1938, p. 258.
[5] H. Küng, Essere cristiani [A fi creştini], Milano 1976, p. 505 şi 540.
[6] Conflictul facultăţilor, Adaos II, 1, a.
[7] John Donne, A Litany, 4: The Trinity ("bones to philosophy, but milk to faith").
