De Anne-Marie Saunal
În cabinetul psihologului sau a psihanalistului, din ședință în ședință, an după an, bărbați și femei vorbesc, strigă, plâng doar de aceasta: iubirea. Iubiți puțin, iubiți mult, iubiți prea puțin pentru ceea ce sunt ei sau, mai rău, care nu sunt iubiți deloc. La șaizeci de ani, Laure, marcată de o mamă fără afecțiune și de un soț taciturn, ar vrea să iubească mai mult pe ceilalți. Dominique în schimb a rupt legătura cu familia sa pentru a trăi o pasiune carnală, aflându-se într-un final singur și golit...Alba, trecut de cincizeci de ani, reușește să iubească doar persoane tinere care au jumătatea vârstei lui. Sunt aceștia, între mulți alții, bărbații și femeile care vin la mine.
Să-i ascult, zi după zi, descopăr că iubirea e de o complexitate incredibilă! Dar e posibil să iubim? Cine iubește, în mine, când îmi dau seama că iubesc? E sufletul meu, inima mea, sau o parte infantilă din mine, acea parte di mine, necunoscută, chemată ”subconștient”? Cine crede că iubește, iubește înlăuntrul său? Iubesc ca și subiect, sau ceva din prima mea mare iubire de dinainte să mă nasc (pentru mama) se repetă în mine, făcându-mă să retrăiesc ceea ce se cheamă relație de obiect? Sunt în dialog, comuniune cu celălalt, sunt subiectul (obiectul) dorinței mele sau sunt încă în fuziunea mamă-fiu? Pot să iubesc în felul meu, dacă e adevărat – cum zice Sigmund Freud, că iubim cum am fost iubiți (de părinți)?
Dificil este de înțeles iubirea, cu atât mai dificil dacă suntem creștini, deoarece într-un anumit fel suntem ”obligați” să iubim pe ceilalți. Obligați să iubim pe aproapele și, în plus, ca pe noi înșine! Porunca e de o exigență incredibilă, irealizabilă din puct de vedere uman, eventual realizabilă dacă rămânem în rugăciune continuă. De asemenea generează un sentiment de vină în pacienții mei credincioși, cu atât mai puternic cu cât se află sub jugul unui Super exigent, sau de-a dreptul tiran și crud. Să reușească să iubească este nu doar rezultatul unui echilibru psihic bun dar și o privire iubitoare, adecvată și ”narcisistică” a părinților asupra lui în primii ani ai propriei vieți! Și de aceasta nu e responsabil. Freud reamintește că scopul unei cure este ca pacientul să ajungă să iubească și să lucreze! Dar ce se întâmplă când propria nevroză, sau mai rău propria psihoză, împiedică pacientul să se descentralizeze? E imposibil?
Religia creștină și psihanaliza o tratează diferit. E vorba de o inversare: forța și calitatea iubirii se află nu în perfecțiunea sa ci în fragilitatea sa, în slăbiciunea sa recunoscută și acceptată.
„Nimic nu aparține omului nici slăbiciunea lui, nici inima lui, și, când crede că și-a deschis brațele, umbra lui este o cruce” scria Louis Aragon.
Se dă doar ceea ce ne-a lipsit, ceea ce ne lipsește; nevoia noastră și cererea noastră de iubire, de multe ori e de neatins, când carențele afective au fost trăite în copilărie... Nu se poate pretinde să fim iubiți dacă nu se acceptă ideea că mereu se iubește puțin, mult sau insuficient. Într-un final, că ființa umană este incapabilă să iubească de o iubire pură, de o iubire ideală.
Cel care iubește renunță să țină totul sub control, se încrede în celălalt, acceptă fragilitatea celuilalt, ciudatele fragilități ale celuilalt, diferite de cele proprii, și descoperă propria fragilitate. Dar, ca și creștină, mărturisesc că niciun fel de iubire nu poate să fie redusă la o patologie psihică, că fiecare iubire, pe cât de săracă și de fragilă poate să fie, totuși conține un fragment din infinit, o flacără divină... Fiecare din iubirile noastre este o aventură riscantă care ne învață că iubirea are unicul scop de a iubi. Și că doar iubirea ne face vii și ne învie.
Traducere: AMR
Sursa:it.aleteia.org
