de Andrea Monda
Scrisoarea despre rolul literaturii în formare pe care Papa Francisc o adresează preoţilor, "tuturor lucrătorilor pastorali", dar şi "oricărui creştin" este un text bogat, dens de idei şi conţinuturi care merită toate să fie tratate şi dezvoltate. Oricine are un rol educativ trebuie, conform papei, să frecventeze literatura, să dobândească gustul lecturii. Există o urgenţă în tonul scrisorii pentru că este o problemă, între multele, care este la inima Papei Francisc, şi este cea a "sensibilităţii".
Merită, la o primă lectură, să ne concentrăm asupra acesteia care este tema centrală a textului papal, o temă legată de raportul dificil între omul contemporan şi creştinism, motiv pentru care astăzi problema "nu este înainte de toate aceea de a crede mai mult sau de a crede mai puţin în propoziţiile doctrinare. Este mai degrabă cea legată de incapacitatea atâtora de a se emoţiona în faţa lui Dumnezeu, în faţa creaţiei sale, în faţa fiinţelor umane. Aşadar, există aici misiunea de a vindeca şi de a îmbogăţi sensibilitatea noastră". Şi citează doi poeţi, mari şi distanţi, ca T.S. Eliot şi J.L. Borges pentru a preciza termenii acestei probleme pe care primul o numeşte "incapacitate emotivă" şi, în lumina celui de-al doilea, papa o indică drept "surzenie spirituală". Există un al treilea autor, necitat în text, dar care exprimă aceeaşi urgenţă cu stilul său inconfundabil, Franz Kafka. În faţa acestei "toropeli" a omului de astăzi, este nevoie de fapt să se citească acele cărţi care conform lui Kafka "muşcă şi înţeapă" în aşa fel încât să se primească "răni largi" care permit conştiinţei să devină mai sensibilă. Romancierul praghez în scrisoarea către Oskar Pollak din noiembrie 1903 foloseşte imagini dure, violente: "Dacă acea carte pe care o citim nu ne trezeşte ca un pumn care ne loveşte pe craniu, atunci pentru ce o citim? [...] O carte trebuie să fie un topor pentru a rupe marea de gheaţă care este înăuntrul nostru". Această experienţă aşa de tare, contondentă face în aşa fel încât cititorii, spune papa, devin "mai sensibili faţă de umanitatea deplină a Domnului Isus". Această scrisoare despre rolul literaturii apare la 4 august, în ziua de după a 60-a aniversare a morţii lui Flannery O'Connor care susţinea literatura drept cea "mai întrupătoare" dintre toate artele. Punctul critic este acesta, evaporarea credinţei în întrupare. Preocuparea de astăzi este aceeaşi pe care papa în 2013 o exprima în Evangelii gaudium care avertiza cu privire la o "formă de consumism spiritual", altă faţă a unui "individualism bolnăvicios" pentru că "mai mult decât ateismul, astăzi avem în faţa noastră provocarea de a răspunde în mod adecvat la setea de Dumnezeu a multor oameni, pentru că nu încearcă s-o stingă cu propuneri alienante sau cu un Isus Cristos fără trup şi fără angajarea faţă de celălalt" (EG 89). Împotriva consumismului spiritual lipsit de trup antidotul este literatura. În Relatările lui Antihrist din 1899, Vladimir Soloviev îi atribuia aceste cuvinte stareţului Ioan, unicul creştin capabil să reziste în faţa seducţiilor lui Antihrist care propunea o biserică "umanitară", "bună", dar fără Cristos: "Ceea ce noi avem mai de preţ în creştinism este Cristos însuşi, el însuşi şi tot ceea ce vine de la el, de vreme ce noi ştim că în el locuieşte trupeşte plinătatea divinităţii".
Dar cum poate lectura unui text narativ să realizeze această rezistenţă în faţa eliminării umanului şi prin urmare a creştinului? Înainte de toate trebuie amintit că a citi o carte echivalează cu o cufundare în realitate pentru că, aşa cum spunea Guardini, o carte este "un mic obiect bogat de lume". În afară de asta, citând o reflecţie a lui C.S. Lewis, papa afirmă că "citind un text literar, suntem puşi în măsură să «vedem prin ochii celorlalţi», dobândind o lărgime de perspectivă care lărgeşte umanitatea noastră. Se activează astfel în noi puterea empatică a imaginaţiei, care este vehicul fundamental pentru acea capacitate de identificare cu punctul de vedere, condiţia, simţirea altuia, fără de care nu există solidaritate, împărtăşire, compasiune, milostivire. Citind noi descoperim că ceea ce simţim nu este numai al nostru, este universal, şi astfel şi persoana cea mai abandonată nu se simte singură".
Sală pentru sensibilitate, pentru milostivire, pentru un discernământ care să nu ducă la judecăţi sumare şi "stilizate", literatura ascute şi umanizează înainte de toate privirea asupra realităţii, a lumii şi a oamenilor, dărâmând "idolii limbajelor autoreferenţiale, în mod fals autosuficiente, în mod static convenţionale, care uneori riscă să polueze şi discursul nostru eclezia, închizând libertatea Cuvântului". Este o problemă, încă o dată, de privire, de educare a privirii care este marele beneficiu al literaturii; conclude papa: "Privirea literaturii îl formează pe cititor la descentralizare, la simţul limitei, la renunţarea la dominare, cognitivă şi critică, asupra experienţei, învăţându-l o sărăcie care este izvor de bogăţie extraordinară. Recunoscând inutilitatea şi probabil şi imposibilitatea de a reduce misterul lumii şi al fiinţei umane la o polaritate antinomică de adevărat/fals sau drept/nedrept, cititorul primeşte obligaţia judecăţii nu ca instrument de dominare, ci ca stimulent spre o ascultare neîncetată şi ca disponibilitate de a intra în joc în acea bogăţie extraordinară a istoriei datorată prezenţei Spiritului, care se dă şi ca har: adică drept eveniment imprevizibil şi incomprehensibil care nu depinde de acţiunea umană, ci redefineşte umanul ca speranţă de mântuire".
(După L'Osservatore Romano, 5 august 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
