Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


9 - = 2
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Inocențiu Micu Klein, episcop „aprins de zelul neamului său”

 
Inocențiu Micu Klein, episcop „aprins de zelul neamului său”
  • 24 Iun 2024
  • 692

La 24 iunie 1700, în Sadu jud. Sibiu, s-a născut Inocențiu Micu Klein. Între 1707 -1718 a urmat studii primare, gimnaziale și liceale la Școala Iezuiților din Sibiu, între 1718-1725 - studii universitare la Colegiul Academic Iezuit din Cluj, continuate cu studii de filozofie între 1725-1727, și teologice la Tîrnavia (Slovacia). La puțină vreme după hirotonire ca preot este ales episcop al Bisericii Greco-Catolice din Ardeal, cu reședința la Făgăraș. În 1737 mută sediul Episcopiei de la Făgăraș la Blaj și începe o aprigă luptă pentru drepturile românilor din Transilvania, ca membru al Dietei Transilvane alcătuind o serie de memorii adresate Curții din Viena. Scrie Pamfil Șeicaru:„A fost episcopul Ioan Inochentie Micu destinat să dea adevărata interpretare a Unirii cu Roma: emanciparea politică a poporului român; el a pus bazele întregului program de luptă politică a poporului român, și în decursul anilor, acest aprig fiu de țăran, a fost prezent în inimile numele tuturor generațiilor până la 1918”.

         Acuzat de către dușmanii neamului românesc și ai Bisericii românești, Inochentie Micu Klein este „chemat”la Viena să-și justifice acțiunile sale în fața unei comisii. Episcopul refuză și pleacă la Roma. În 1751 a fost obligat să-și dea demisia. A trecut la cele veșnice în 1768 la Roma, cu dorul Blajului și a țării în suflet.

         În 1997 osemintele sale au fost aduse la Blaj, îndeplinindu-i se astfel dorința exprimată într-o scrisoare-testament.

         Dar Inochentie Micu Klein nu este numai întemeietorul Blajului ci și cel care imprimă în cultura și în politica națională ceea ce se va numi în istoriografia românească Spiritul Blajului.

         Așa cum s-a arătat de către istorici Blajul nu este un castru roman precum Napoca (Clujul), Potaissa (Turda), Poroliossum (Zalău) şi atâtea altele de pe cuprinsul mândrei Transilvanii, dar este oraşul în care de mai bine de un pătrar de mileniu pulsează viu „spiritul Romei”. Întemeietorul său este episcopul vizionar şi martir Inocenţiu Micu-Klein. Lui îi aparţine Blajul ca oraş românesc şi centru al bisericii greco-catolice a românilor. El a ctitorit Blajul în urmă cu mai bine de un sfert de mileniu, în primăvara anului 1737 când s-a gândit să ridice aici „o cetate de credinţă şi mândrie românească”. El vorbeşte pentru prima dată despre oropsita „plebs valachica”, dispreţuită de neamurile stăpânitoare de atunci ale Transilvaniei, ca de o naţiune, ale cărei drepturi legitime le afirmă cu un curaj deosebit, nemaiîntâlnit până atunci, în memorii adresate împăratului sau în diete. Şi vorbeşte cu atâta ardoare încât inamicii neamului românesc sunt cuprinşi de o furie oarbă şi-i caută pieirea. Luptă singur împotriva tuturor, încât ierarhii şi credincioşii bisericii unite, într-o scrisoare trimisă Curţii Imperiale din Viena, înfăţişează starea disperată a vlădicului prigonit pentru dreptate: „În contra lui sunt toţi, iar el în numele clerului şi naţiunii este singur în contra tuturor, aşa încât nici nu ar fi o mirare, dacă el pentru feluritele asupriri şi-ar pierde mintea!” Martiriul său prevesteşte suferinţa Iancului: nebun pentru naţiune. Vrednicul ierarh nu şi-a pierdut minţile, s-a ţinut tare, dar cu durere în suflet a trebuit să părăsească oraşul pe care-l întemeiase şi să-şi petreacă restul vieţii în amărăciunea exilului la Roma. Ca şi Bălcescu, mai târziu a fost măcinat sufleteşte de dorul patriei şi nu cred că există în toată literatura epistolară românească o mai superbă profesiune de credinţă a unui patriot: „Nu ştiu prin ce dulceaţă ne atrage pământul natal şi nu ne îngăduie să-l uităm. Zilele mele sunt spre asfinţit şi aş vrea ca sufletul în timpul când se va despărţi de corp să fie încredinţat Creatorului … şi oasele mele să aştepte obşteasca înviere în mănăstirea din Blaj, fiindcă este cunoscut că după bunătatea divină eu am fost cel care am pus prima piatră”.

         Nu vom face greşeala să spunem că el vorbeşte pentru prima dată de originea noastră romană şi despre latinitatea limbii. Au vorbit şi cronicarii, e drept, au vorbit şi umanişti ca Nicolaus Olahus. Dar pentru Inocenţiu Micu-Klein latinitatea este o revelaţie. Dacă suferea mereu că neamul său, stăpân de drept pe aceste locuri, este socotit, cu dispreţ şi aroganţă nemeşească, „plebs valachica” se iluminează acum la găsirea originii nobilare, nu în sensul diplomelor feudale, ci în înţelesul unei străluciri istorice. Toţi reprezentanţii Şcolii Ardelene îl vor urma cu nestrămutată convingere în enunţarea latinităţii ca un argument al legitimităţii noastre de popor roman în spaţiul carpato-dunărean.

         „A fi ardelean înseamnă să duci un gând până la capăt” – spune Lucian Blaga. Nici unui cărturar român nu i se potriveşte mai bine această cugetare blagiană ca lui Inocenţiu Micu-Klein. Primit în Dieta transilvană, începe argumentarea – în avântate pledoarii – pentru obţinerea de drepturi fireşti în favoarea oropsiţilor săi conaţionali. Este întrerupt, huiduit, gata să fie aruncat pe fereastră, dar nu renunţă. Când vede că glasul său în Dieta transilvană este „vox clamantis in deserto” reia seria memoriilor către curtea din Viena, prin care este un Înainte-mergător; de la Supplex Libellus Valachorum (1791), prin testamentul mişcător al Iancului care-şi lasă toată averea pentru înfiinţarea unei Academii de drept la Sibiu, tare crezând că românii prin lege îşi vor dobândi cuvenita recunoaştere şi drepturile lor fireşti, prin Memorandum-ul (1892), până la Declaraţia de la Alba Iulia din 1918 – Inocenţiu Micu-Klein a impus o tactică de luptă naţională, memorandismul sau petiţionarismul, ca mod de acţiune bazat pe forme juridice şi o strategie, în care „procesul” este transmis de la o generaţie la alta. N-a reuşit nici pe această cale, dar n-a renunţat şi, din exilul de la Roma se adresa blăjenilor săi dragi cu aceste cuvinte testamentare: „Să aveţi inima mare, vocile tuturor unite împreună şi deschideţi ochii şi să înălţaţi cuvântul, lepădaţi toată frica pentru direptate”. Un şir lung de martiri din istoria noastră stă sub semnul acestui biblic îndemn al episcopului: „lepădaţi toată frica pentru dreptate”.

         Ultimii ani au îmbogăţit imaginea episcopului-întemeietor cu aceea a pasiunii pentru literatura latină. Ne-a lăsat în manuscris o antologie, publicată de curând, în anul tricentenarului naşterii sale, 1992, antologie intitulată Ilustrium poetarum flores – (Cele mai frumoase creaţii ale poeţilor), un fel de dicţionar al înţelepciunii în care categoriile moralei şi existenţei (de la abstinenţă la viciu), orânduite alfabetic, sunt ilustrate cu fragmente din poezia şi proza latină. Cultul pentru latinitate este o altă componentă a faptei sale patriotice, pentru că, spunea Eminescu, „sămânţa din care a răsărit acest popor este nobilă şi poporul român nu va pierii decât atunci când va uita nobila sa obârşie”. La acest permanent şi vital memento ne îndeamnă Blajul prin dascălii şi arhiereii ce i-au urmat lui Inocenţiu.

         Gândul său vizionar s-a întrupat în fapta culturală, politică şi religioasă a Şcolii Ardelene, a generaţiei paşoptiste şi memorandiste, a generaţiei Marii Uniri şi a generaţiei de preoţi şi profesori care au dus spiritul Blajului în perioada interbelică şi după al doilea război mondial până în anul 1948, an nefast pentru oraşul, şcolile şi biserica întemeiate de Inocenţiu Micu-Klein.

         Cultura ca formă a iubirii de neam, preoţia şi învăţământul, altarul şi catedra în slujba propăşirii neamului românesc, conştiinţa şi mândria originii latine, dragostea pentru istoria şi limba românească, deschiderea spre formele culturii occidentale sunt coordonatele spiritului blăjean în cultură, sau – cum avea să spună mai târziu Mircea Eliade – sunt semnele ce vor imprima „pecetea” Blajului în literatura română: „… Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani n-a mai putut fi stinsă de atunci – şi nici nu se va stinge vreodată. Episcopul Inochentie Micu n-a trecut-o numai vrednicului său urmaş, Petru Pavel Aron; el a încredinţat-o sutelor şi miilor de tineri ardelenei care au învăţat atunci în Şcolile Blajului. Odată trezită, conştiinţa latinităţii noastre, nimeni şi nimic n-a mai putut-o nimici; de generaţii, ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de români. Limba, literatura şi cultura românească modernă poartă pecetea făurită de Blaj – cu câte lacrimi, cu cât sânge şi cu cât geniu o ştie numai istoricul care şi-a închinat viaţa cercetând această operă eroică. Asemenea creaţii spirituale n-au moarte, căci ele s-au identificat cu însuşi geniul neamului care le-a dat naştere”.

         După îndemnul şi pilda lui, la Blaj, „biserică-şcoală-naţiune” alcătuiesc o sacră triadă de o complementaritate şi de o interferenţă atât de puternice, încât e dusă până la contopire. Când în 1754, episcopul Petru Pavel Aron deschide Şcolile Blajului, supranumindu-le inspirat, vizionar şi poetic, „fântânile darurilor”, va spune într-o generoasă „înştiinţare” că sunt „deschise tuturor, de toată vârsta, pentru a se deprinde în cetănie, cântare şi scrisoare, nici o plată de la ucenici aşteptându-se”. Iar un elev al Blajului, istoricul Florian Aron, dascălul de mai târziu al lui Nicolae Bălcescu, rostea un crez valabil pentru toţi dascălii şi şcolarii Blajului, descinzând tot din abnegaţia şi jertfa vlădicului întemeietor: „N-am venit pentru mine şi pentru folosul meu în această lume, ci pentru neamul din care fac parte” – traducere liberă a unui adagiu latin prezent în antologia lui Inocenţiu Micu-Klein: Homo non sibi, sed patriae natus est. Cu asemenea dascăli şi cu asemenea şcolari, „fântânile darurilor” şi-au dovedit în veac imensa lor vrednicie pentru neamul românesc. De aceea, era îndreptăţit Timotei Cipariu, cu ocazia centenarului întemeierii şcolilor blăjene, într-un discurs antologic, şi printr-un şir de interogaţii retorice să fixeze locul unic al acestor instituţii de învăţământ în cultura română: „…Care şcoală între toate şcolile româneşti poate să arate atâţi bărbaţi mari ieşiţi din sânul lor? …Unde a putut sămânţa aruncată de economul cel bun să aducă roduri mai însemnate de cum a adus sămânţa revărsată pe acest loc, ce se părea cel mai steril şi mai rău cultivat? Unde s-au văzut cândva ostenele şi sudori mai bine răsplătite? Unde seceriş mai mulţumitor decât pe acest înţelenit câmp şi unde lucrători aşa de puţini se văzură la început? Unde s-a putut cândva cu mijloace aşa de puţine a se câştiga efecturi mai însemnătoare de cum ne arată istoria acestui loc şi acestor şcoale?”

         Pentru că Şcolile Blajului, înainte de a fi şcoli confesionale, au fost şcoli naţionale, au fost „şcoala şcolilor româneşti”, cei şcoliţi la Blaj răspândindu-se în toate provinciile româneşti, unde au dus cuvântul adevărului şi al iubirii de neam. Aceste şcoli, împreună cu cele care au gravitat ca nişte sateliţi în jurul lor, (şcolile româneşti greco-catolice de la Beiuş, Năsăud, Gherla) au imprimat Transilvaniei caracterul de provincie pedagogică, în sensul de provincie culturală, cu dascăli pătrunşi de menirea lor de a sluji neamul cu oricâte sacrificii. Ele trăiesc primul moment de elevaţie intelectuală prin cărturarii, profesorii-călugări, care au fost corifeii Şcolii Ardelene, al cărui nucleu de foc a fost Blajul, şi pe care atât de frumos îi caracterizează N. Iorga: „Aici e pământul sfânt al Blajului, în locurile unde au scris cu sângele inimii lor şi au învăţat pe alţii cu toată căldura credinţei ce stătea strânşi acei înainte-mergători ai culturii naţionale româneşti care au fost blândul călugăr Samuil Clain, asprul muncitor fanatic Şincai şi cumintele alcătuitor de teorii Petru Maior”. Iar de la Şincai până la Ştefan Manciulea, într-o impresionantă perindare de generaţii, preoţi, profesori, slujitori ai altarului şi ai catedrei, nu făceau diferenţa între cele două forme de servire a neamului decât prin exigenţă de ritual.

         De la Inocenţiu Micu-Klein şi de la învăţaţii Şcolii Ardelene va trona în Blaj dragostea pentru limba românească, - semn distinct şi fără de moarte al fiinţei naţionale. La Andrei Mureşanu, elev al Şcolilor Blajului, apărarea limbii devine un legământ sacru, apărarea ei fiind făcută cu preţul vieţii: „N-ajunse iataganul barbarei Semilune / A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim: / Acum se vâră cnuta în vetrele străbune, / Dar martor ne e Domnul, că vii nu o primim! / N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbire / Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm: / Acum se-ncearcă cruzii în oarba lor trufie, / Să ne răpească limba, dar morţii numai o dăm!” Aceeaşi idee o vom găsi în discursurile lui Timotei Cipariu. Nu sunt multe odele închinate limbii române care pot concura această pagină a lui Cipariu în care nu este nici iubirea exaltată din Limba Românească de G. Sion, nici sprinteneala şi adâncimea aforistică din strofele lui Alexei Mateevici, dar în care originalitatea vine din alternanţa accentelor de duioşie şi imprecaţie: „Însă din toate aceste ruine, providenţa ne-a conservat încă în aceste dureri cumplite un tezaur nepreţuit, care nu ni l-au putut răpi nice sabia învingătorului, nice cruzimea tiranului ce domnea pe corpurile noastre, nice puterea fizică, nice politica infernală, un tezaur născut cu noi de la ţâţele maicii noastre, dulce ca sărutările măicuţelor când ne aplecam la sânul lor, - tezaur mai scump decât viaţa; tezaur pe care dacă l-am fi pierdut, de l-am pierde, de vom suferi vreodată ca cineva cu puterea sau cu înşelăciunea, au cu momele să ni-l răpească din mâinile noastre, atunci mai bine, mai bine să ne înghită pământul de vii, să ne adunăm la părinţii noştri cu acea mângâiere, că nu am trădat cea mai scumpă ereditate fără de care nu am fi demni a ne numi fiii lor: limba românească”. Şi dascălii şi arhiereii Blajului, urmând pilda vlădicului întemeietor Inocenţiu Micu, s-au ridicat cu mare curaj întru apărarea limbii, ori de câte ori a fost ea în pericol. Dovadă elocventă – cuvintele canonicului Simeon Crainic, care în 1842, la încercarea de a se introduce limba maghiară în şcolile româneşti, răspunde că aşa ceva Blajul nu poate primi şi nici nu va primi în veacul vecilor.

         Meritele Blajului în istoria noastră naţională şi culturală au fost nu o dată minimalizate şi contestate. Sunt contestate şi acum, iar păcatele sale sunt adesea hiperbolizate. Un răspuns ce ar putea fi intitulat Unor critici, împrumutând titlul unei cunoscute poezii a lui Alecsandri, dă acelaşi Timotei Cipariu într-o scrisoare către George Bariţiu, din 1864: „Blajul are vinele sale, are şi Sibiul, Bucureştii, Iaşii, toţi românii. Dar Blajul are şi faptele sale la care se poate uita înapoi cu fală. Multe alte locuri din românime au şi au avut cu sute de ori mai multe mijloace de a lucra pentru cler, naţionalitate decât Blajul, şi n-au făcut mai mult decât Blajul de n-au făcut mai puţin, de n-au făcut nemica … Blajul mai mult au tăcut decât au strigat, dar Blajul tot au făcut măcar cât de puţin, că în Blaj au fost oamenii cei mai aprinşi de zelul neamului său”. Un asemenea om „aprins de zelul neamului său” a fost Inocenţiu Micu-Klein care stă, la începuturile înnoirii noastre politice, sociale şi culturale precum cuvântul din scriptură. Şi, după modelul său, lungul şir de arhierei şi dascăli ai Blajului, ca în gândul vizionar al vlădicului-martir, închipuit de unul dintre poeţii evocatori ai Micii Rome, Radu Brateş, poet, preot şi profesor la Şcolile Blajului: „Gându-i zboară peste ani şi ani. / Uită jertfa care sângeră şi doare: / Vede neamul aprig de ţărani / Dărâmând imperii opresoare / …Iar destinul creşte-mpărătesc / Urcă doina în văzduhul larg, / Vede cum de ţărmul românesc / Toate valurile câte vin se sparg.”

         Este chiar în această incompletă înşiruire o istorie de fapte înălţătoare, ce ar putea fi sintetizate în această Lecţie de istorie la Blaj, cu virtuţi rezumative şi enumerative: „Sunt martiri pentru propăşirea neamului; / Noi l-am avut pe Inocenţiu-Klein; / Sunt gânduri-flacără ce se încheagă-n „şcoli” şi luminează veacurile; / Noi am avut o Şcoală Ardeleană / Sunt cântece ce însoţesc istoria şi-n vremi de cumpănă ne dau nădejdi / Noi am avut Deşteaptă-te, Române / Sunt învăţaţi ce duc faima neamului / Noi l-am avut pe Timotei Cipariu. / Sunt locuri, fapte şi oameni ce adeveresc puterea şi statornicia unei Patrii / Noi avem Blajul!”

        

 

Ion BUZAŞI