de Giacomo Incitti,
canonist de la Penitenţiaria Apostolică
Recenta notă Gestis verbisque, cu un conţinut prevalent teologico-liturgic, nu este lipsită de fundamente şi perspective care valorizează şi consistenţa sa juridică. Nu sunt puţinele referinţe la norme specifice, ci mai ales alegerea de a privilegia dimensiunea juridică a sacramentelor în valenţa lor constitutivă eclezială. Ele sunt un dar, aşa cum este afirmat în notă, "tezaurele sacramentelor care ne-au fost încredinţate de Maica Biserică. Nu sunt ale noastre! Şi credincioşii, la rândul lor, au dreptul de a le primi aşa cum dispune Biserica" (Prezentare). Dacă pe de o parte sacramentele sunt bunuri destinate fiecărei persoane, pe de altă parte aparţin întregii comunităţi creştine şi pentru aceasta trebuie să fie tutelate şi garantate de autoritate. Juridicitatea sacramentelor este desigur o dimensiune parţială faţă de o realitate supranaturală, dar ea contribuie la evidenţierea legăturilor lor comunitare şi ministeriale în contextul cărora se înţelege chemarea la salvgardarea elementelor necesare pentru celebrarea lor validă. De fapt, aceasta, cu limbajul său, este locul şi timpul evenimentului sacramental însuşi şi comunitatea vie, a învăţat Conciliul, este locul concret al continuităţii istorice a acţiunii lui Dumnezeu. Relevanţa sacramentelor nu subevaluează dimensiunea constitutivă a celorlalte bunuri spirituale reafirmată de mai multe ori în notă: "Conştientă de asta, Biserica, încă de la originile sale, a avut o grijă deosebită faţă de izvoarele din care ia limfa vitală pentru existenţa sa şi mărturia sa: Cuvântul lui Dumnezeu, atestat de Sfintele Scripturi şi de Tradiţie, şi sacramentele, celebrate în liturgie, prin care este condusă încontinuu la misterul Paştelui lui Cristos" (Gestis verbisque, nr. 10). Cu Cuvântul şi cu sacramentele este intim unit Spiritul prin acţiunea căruia lucrarea trinitară este încontinuu la originea evenimentului Biserică.
Este vorba de afirmaţii fundamentale care stau la baza raportului necesar între drept şi liturgie pentru că, aşa cum afirmă nota, "Biserica în liturgie celebrează cu iubire fidelă şi veneraţie sacramentele pe care Cristos însuşi i le-a încredinţat pentru ca să le păstreze ca moştenire preţioasă şi izvor al vieţii sale şi al misiunii sale" (Gestis verbisque, nr. 1). Complexa desfăşurare istorică a reflecţiei teologice şi liturgice a marcat procesul de înţelegere a dimensiunii sacramentale drept constitutivă a realităţii ecleziale. La începuturile secolului al XX-lea, liturgia, redusă la simplă normativă despre rituri, la executarea exactă a rubricilor (rubricism) şi ecleziologia constrânsă în viziunea ierarhologică şi piramidală, au început un drum de redescoperire care avea să ajungă în reînnoirea realizată de Conciliul al II-lea din Vatican. În căutarea fundamentului juridicului eclezial, canonistica percepea unitarietatea necesară a elementelor divine şi a elementelor umane, a celor imutabile şi a celor istorice, care printr-o analogie puternică, aşa cum avea să înveţe Conciliul al II-lea din Vatican, sunt intim întrepătrunse într-o singură realitate (cf. LG 8). Este domeniul dreptului eclezial unde norme contingente istoricizează divinul, într-un ansamblu de relaţii de dreptate născute în mod fundamental dintr-un dar care trebuie primit, aşa cum sunt sacramentele de care Biserica, drept comunitate sacerdotală, este făcută sacră şi structurată organic (cf. LG 11).
Prin urmare, sacramentele sunt un bun care aparţine credincioşilor, fiecărei persoane în cazul Botezului, şi au o dimensiune juridică specifică; de fapt, sunt drept şi izvor de drept, aşa cum a fost sintetizat în mod eficace de unii autori, pentru că sunt fie "realităţi înzestrate în ele însele cu o dimensiune juridică fie drept cauze de efecte juridice în dreptul canonic" (C. Errázuriz), acest bun fiind datorat după dreptate de celebrantul sacramentului. Papa Francisc, în raport cu sacramentul Pocăinţei, a afirmat că "iertarea este un «drept» în sensul că Dumnezeu, în misterul pascal al lui Cristos, l-a dăruit în mod total şi ireversibil fiecărui om care este dispus să-l primească având inimă umilă şi căită" (AAS 114 [2022], 484). Reiese aici valenţa noţiunii de "drept" înţeles ca res iusta, obiect al virtuţii dreptăţii a cărei definiţie, stabilită în dreptul roman - constans et perpetua voluntas ius suum cuique tribuere (D. 1, 1, 10) - se regăseşte deja în Aristotel. Această înţelegere a dreptului, asumată apoi de Toma de Aquino (cf. Summ. Theol., II-II, q. 57, a. 1), este perspectiva realismului juridic unde "drept" este lucrul care pentru că este datorat generează o relaţie de dreptate, o relaţie inter-subiectivă care este succesivă lui "res" datorat. În această optică celelalte semnificaţii - dreptul ca normă sau ansamblu de norme şi dreptul ca facultate de cerut - sunt consecinţă a binelui juridic care revine subiectului.
Dar ce spaţiu îi rămâne omului pentru a reclama un astfel de drept? Dificultatea provine din natura asimetrică a relaţiei dintre Dumnezeu şi om, dar Dumnezeu a lăsat Bisericii darurile sale şi în această optică credinciosul poate reclama ca "al său" bunul, sacramentul, nu faţă de Dumnezeu ci, dimpotrivă, în cadrul Bisericii şi cu relaţie directă cu slujitorul şi cu funcţia ministerială (cf. Instrucţiunea Redemptionis sacramentum, nr. 12, 57, 58, 91, 92, 139, 141, 162-163, 184). Dimensiunea juridică a sacramentelor este afirmată şi descrisă în enunţarea combinată din două canoane, can. 213 (CCEO, can. 16), referitor în mod explicit la dreptul credincioşilor, şi can. 843 (CCEO, can. 381 § 2) care evidenţiază în mod direct obligaţia slujitorilor. Dreptul la sacramente nu este un drept absolut; există condiţii care implică o evaluare fie din partea credinciosului însuşi fie din partea slujitorului, evaluări menite fie să salvgardeze binele sacramentului, care oricum scapă de "închisoarea" normei pozitive, fie să garanteze drumul personal de adeziune la Cristos, diferit pentru fiecare credincios. Astfel, de exemplu pentru sfânta Împărtăşanie se cere starea de har pe care credinciosul însuşi este chemat s-o evalueze (can. 916) şi o evaluare şi cu privire la circumstanţe, evaluare lăsată în mod prevalent la discreţia prudentă a slujitorului (can. 915).
Aplicarea corectă a canonului cere şi înlăturarea din partea autorităţii a acelor practici pastorale care nu-i garantează credinciosului libertatea justă în a se bucura de sacrament, aşa de exemplu cu privire la sacramentele iniţierii creştine dată copiilor, îndeosebi Euharistia, normativa din Cod, dacă pe de o parte prevede posibilitatea interzicerii (can. 912) cum ar putea să fie faptul de a nu fi ajuns la uzul raţiunii sau faptul că nu există dispoziţie adecvată (cf. can. 914), pe de altă parte arată că pregătirea şi cunoaşterea copiilor sunt evaluate "după capacitatea lor" (can. 913 § 1). Asta comportă necesitatea de a evalua circumstanţele personale şi de a nu dispune norme care să fie în contrast cu exigenţele minimale conţinute în Cod. O astfel de acţiune care face parte din toată organizarea eclezială evanghelizatoare care provine drept consecinţă necesară a dreptului la sacramente. În mod explicit, can. 843 § 2 cere să se structureze o programare de servicii cu scopul de a favoriza în mod eficace faptul de a se bucura de dreptul la sacramente. Dacă Conciliul ne-a redat un popor al lui Dumnezeu în mod constitutiv sacerdotal, în acelaşi timp a învăţat că preoţia ministerială îşi are semnificaţia în slujirea adusă preoţiei comune. O slujire care, ţinând cont de particularităţile fiecărui sacrament, este chemată să transcende şi riscurile unei înţelegeri legaliste/birocratice. Referitor la eventualitatea unui refuz, care în faţa unei cereri cel puţin aparent juste a unui sacrament ar trebui să constituie mereu o excepţie rară, trebuie subliniat că această circumstanţă ar trebui să se transforme în începutul unui drum de convertire, menţinând mereu "uşa deschisă".
În sfârşit, sunt diversificate atenţiile de a înlătura practici care fac dificil faptul de a se bucura de dreptul la sacramente: bariera reprezentată adesea de boala fizică sau psihică şi, în general, dizabilitatea nu pot împiedica exercitarea dreptului la sacramente din motive de "ordin public", ca în cazul recentei pandemii sau şi limitările în virtutea unei utilizări abuzive a can. 223 § 2. Prin urmare, este considerabilă contribuţia notei la maturarea unei comunităţi creştine care redescoperă propria identitate în a faptul de a fi "slujitoare" a sacramentelor pentru că "celebrându-le primeşte ea însăşi harul lor, le păzeşte şi este păzită la rândul său de ele" (Gestis verbisque, nr. 11).
(După L'Osservatore Romano, 17 iunie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
