Dintre sfinţii Evului Mediu, Sfântul Anton de Padova (15 august 1195 – 13 iunie 1231) este cel mai venerat în Biserică ca: mijlocitor la Dumnezeu, sfânt al minunilor, găsitorul lucrurilor pierdute. Cunoscut mai degrabă pentru minunile săvârşite, decât pentru predicile sale (neconsemnate la momentul respectiv), “Sfântul minunilor”, cum este cunoscut de credincioşi, este venerat, în ultima perioadă istorică, deopotrivă de creştinii catolici cât şi de către cei ortodocşi. Născut în oraşul portughez Lisabona, abandonează traiul îndestulat al familiei sale nobiliare şi îşi dăruieşte viaţa lui Cristos şi aproapelui. Ferdinand, după numele său laic, a intrat la o vârstă foarte fragedă în Ordinul augustinian şi după ce moaştele celor dintâi martiri franciscani (Bernard, Petru, Acursiu, Audiut şi Oton) s-au întors din Maroc la Coimbra, se hotăreşte să între în Ordinul Minorilor Conventuali (Ordinul franciscan), “lepădând tunica albă şi pelerina neagră a canonicilor sfântului Augustin” (Fernard Lequenne, Anton de Padova , Viaţa şi secretul său, Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti, 1991, pag. 34). Pentru că apăruseră fracţiuni în rândul Ordinului franciscan, la nici 30 de ani după moartea sa, la Capitolul general de la Narbona (1260), a fost însărcinat viitorul sfânt Bonaventura cu elaborarea unei lucrări care să abordeze problema vieţii sfinţilor franciscani. Lacunară pe alocuri din punct de vedere istoric, viaţa sfinţilor franciscani trebuia abordată ca un tot unitar, omiţându-se aspectele care nu scoteau în evidenţă carisma franciscană. Aşa se face că toate operele care au aparţinut altor autori franciscani au fost arse, iar datele istorice consemnate doar în parte. Astfel se clădeşte întreaga operă mistică despre Sfântul Anton de Padova, doar pe minunile săvârşite de către acesta, ca mijlocitor la Dumnezeu al celor care căutau ajutorul Divin. Şi câţi nu au aflat alinare pentru suferinţele fizice şi pentru bolile sufletului, atunci când s-au adresat Sfântului Anton de Padova, cerând mijlocire la Dumnezeu?
Călugărul franciscan era foarte apeciat în timpul vieţii pentru predicile sale, despre care spun istoricii, erau ascultate de o mulţime impresionantă de oameni, care veneau special şi umpleau până la refuz bisericile unde acesta predica. Avea darul bilocaţiei, predicând în mai multe locuri în acelaşi timp Cuvântul lui Dumnezeu, care trebuia făcut cunoscut tuturor oamenilor. Era o persoană care şi-a însuşit foarte repede Sfânta Scriptură, pentru că în accepţiunea lui Anton, ea este lucrul cel mai de preţ căci: “Aşa cum aurul este mai de preţ decât toate celelalte metale, Sfânta Scriptură este mai presus decât orice ştiinţă. Cel care nu cunoaşte Scriptura este un analfabet. Cuvintele Bibliei sunt aripi care apără sufletul de ispitirile diavolului. Scriptura este oglinda în care ne putem vedea adevărata înfăţişare: de unde venim, cine suntem şi încotro ne îndreptăm” (Fernard Lequenne, Op. cit., pag. 90). Despre Sfântul Anton de Padova, Papa Grigore al IX-lea (1227-1241) spunea că: “dacă s-ar fi pierdut toate exemplarele Bibliei, Anton ar fi scris-o sigur din memorie. Alături de teologie, şi-a însuşit o temeinică cultură filosofică şi ştiinţifică, cultură foarte dezvoltată atunci sub influenţa filosofiei arabe” (Vieţile sfinţilor, ed. Arhidiecezei din Bucureşti, Vol.1, 1992, pag. 261). Acelaşi Sfânt Părinte îl va numi pe Sfântul Anton de Padova, “Chivotul Testamentului”, pentru că a predicat în nordul Italiei şi în Franţa, pentru a readuce la lumina credinţei catolice pe cei căzuţi sub influenţa învăţăturilor eretice: cathare şi albigense. Se spune că aflându-se la Toulouse, Sfântul Anton dovedise unui eretic, prin expunerea dovezilor şi cu toată elocinţa de care dispunea, că adevărata prezenţa a lui Isus în Sfânta Împărtăşanie se manifestă deplin, reuşind să-l convingă pe acesta de prezenţa lui Cristos în Tainele Euharistice. Ereticul, nemaiştiind ce să mai răspundă, spuse sfântului: “Dacă îmi vei arăta printr-o minune că în Sfânta Împărtăşanie este adevăratul Trup al lui Cristos, atunci voi fi convins de credinţa catolică”. El ceru următoarea minune: ca după trei zile, până când el va lăsa măgarul său flămând, acesta să îngenuncheze înaintea Sfintei Taine. După trei zile o mare mulţime de oameni s-a adunat în piaţa publică din Toulouse. Ereticul a venit cu măgarul său şi în momentul când Sfântul Anton a ieşit de la Liturghie cu Sfânta Împărtăşanie în mână şi porunci măgarului să se închine lui Dumnezeu, ereticul aruncă în faţa măgarului său nutreţul cel mai bun, sperând că vita sa flămândă se va repezi asupra lui. Dar măgarul lăsă nutreţul neatins şi căzu în genunchi în faţa Sfintei Ostii. O bucurie fără margini a cuprins poporul de faţă şi ereticul s-a reîntors în sânul Bisericii. Aceasta este doar una dintre minunile care au rămas în memoria colectivă.
Sfântul Anton continuă să săvârşească multe minuni şi în zile noastre. La picioarele statuilor prezente în bisericile din lumea întreagă, ce reproduc imaginea sfântului, se aduc în fiecare zi de marţi, ca mulţumire pentru ajutorul acordat prin mijlocirea Sfântului Anton, o mulţime de pâini care sunt oferite săracilor, pâini care sunt binecuvântate şi care servesc zecilor de oameni săraci din comunităţile catolice locale. Alături de această practică, în bisericile locale din lumea întreagă, se venerează moaştele Sfântului Anton de Padova, se organizează trezene (rugăciuni care se întind pe durata a 13 săptămâni), în care oamenii îşi pot exprima intenţia pentru care se roagă împreună cu întreaga comunitate, şi se fac rugăciuni pentru dobândirea unor haruri sau pentru aflarea lucrurilor pierdute. De asemenea credincioşii pot primi binecuvântarea cu Sfintele Moaşte expuse pe toată durata Sfintei Liturghii.
Să ne rugăm şi noi Bunului Dumnezeu, ca prin mijlocirea Sfântului Anton, să primim de la El belşug de haruri, să-L chemăm cu bucurie şi găsindu-L să îi mulţumim pentru binefacerile Sale care nu sunt meritul nostru, dar sunt rodul bunătăţii Sale fără de margini.
