Nota "Gestis verbisque" a Dicasterului pentru Doctrina Credinţei / 2
Perechea materie şi formă: un instrument util şi flexibil al teologiei sacramentare
de Serge-Thomas Bonino
călugăr dominican, preşedinte al Academiei Pontificale "Sfântul Toma de Aquino"
Intenţia profundă care implică şi inspiră orientările normative din recentul document al Dicasterului pentru Doctrina Credinţei Gestis verbisque despre validitatea sacramentelor este de natură propriu-zis teologică şi spirituală: să evidenţieze primatul Domnului Isus Cristos în viaţa sacramentală a Bisericii. Însuşi Isus Cristos este cel care, în sacramente, continuă lucrarea sa mântuitoare. El este cel care botează, el este cel care iartă, el este cel care ne hrăneşte cu Trupul său şi Sângele său... Desigur, Biserica are puterea de a discerne sau chiar de a determina - atunci când Cristos nu a făcut asta în mod explicit când a instituit sacramentul - care rituri întrupează intenţiile cu care Cristos intenţionează "să ofere harul care provine din Paşte" (nr. 11). Însă, faţă de aceleaşi intenţii ale lui Cristos, Biserica vrea să fie slujitoare simplă şi docilă. "Biserica este «slujitoare» a sacramentelor, nu este stăpâna lor" (nr. 11). În acelaşi mod, în Biserică, slujitorul care celebrează sacramentul, cu intenţia de "a face ceea ce face Biserica", se pune cu umilinţă la dispoziţia Bisericii şi într-un fel se dă deoparte pentru ca sacramentul să fie "un act pe deplin eclezial, sustras judecăţii unui individ" (nr. 18). Făcând asta, slujitorul respectă şi dreptul credincioşilor "de a primi de la păstorii sacri ajutoarele ce provin din bunurile spirituale ale Bisericii, mai cu seamă din cuvântul lui Dumnezeu şi din sacramente" (Codex Iuris Canonici [CIC], can. 213). Nu întâmplător documentul se încheie în partea a treia cu o meditaţie despre arta de a celebra şi despre dispoziţiile spirituale cerute din partea slujitorului.
Aşadar, revine Bisericii să garanteze validitatea sacramentelor, adică însăşi existenţa lor ca sacramente, condiţie necesară chiar dacă insuficientă ca să-şi poată desfăşura toată extraordinara lor rodnicie de har în viaţa credincioşilor. Este adevărat că teologia contemporană denunţă pe bună dreptate tentaţia de a reduce celebrarea sacramentului la problema validităţii. Riscul este nu numai să transforme sacramentul în rit magic, ci şi să-l dezlipească de contextul de ansamblu al celebrării liturgice, singurul în care îşi poate manifesta semnificaţia deplină (cf. nr. 20). Dar dacă teologia nu trebuie să se fixeze în mod obsesiv numai pe determinarea validităţii, totuşi aceasta este cerută de însuşi realismul vieţii sacramentale.
Or, pentru a determina esenţa ritului sacramental, necesară pentru validitate, teologia catolică din secolul al XIII-lea, şi apoi magisteriul, au recurs adesea la doctrina compoziţiei hilemorfice a sacramentelor: sacramentul este compus din materie (hylé) şi din formă (morphé). Gestis verbisque reia aceste noţiuni clasice (cf. mai ales nr. 12-17). Pentru a evita echivocuri nefericite, merită să ne oprim o clipă asupra naturii şi însemnătăţii acestei doctrine.
Hilemorfismul este la origine o doctrină filozofică. Pentru a da cont de fenomenul schimbării, Aristotel evidenţiază structura metafizică intrinsecă a fiinţelor schimbătoare. În ele, există două principii corelative care nu există niciodată unul fără celălalt şi a căror unire face substanţa: forma şi materia, care sunt între ele în raport de act şi potenţă. Materia este substratul real, dar nedeterminat, capabil să devină acesta sau acela, în timp ce forma este tipul inteligibil care să determine şi să structureze materia. Probabil astăzi am vorbi despre informare (forma) şi despre vector de informare (materia)? Deşi modelul hilemorfic a fost imaginat pentru a gândi substanţa corporală, el a fost aplicat, prin extensie, şi la orice relaţie între un principiu de determinat (materia) şi principiul determinant (forma).
Când filozofia aristotelică s-a răspândit în Occidentul latin, unii teologi care erau familiarizaţi cu acest model l-au folosit în mod spontan pentru a da cont de structura sacramentelor, explicând astfel "dualitatea" inserată în esenţa lor. De fapt, Sfântul Augustin deja prezentase sacramentul ca întâlnirea cuvântului cu elementul sensibil: "Accedit verbum ad elementum et fit sacramentum" (cf. Omilia despre Evanghelia Sfântului Ioan, LXXX, 3), ceea ce în ultimă analiză ne trimite la Noul Testament unde Botezul este descris ca "baia apei prin cuvânt" (Ef 5,25).
Sfântul Toma de Aquino afirmă că gesturile săvârşite în riturile sacramentale - cum este scufundarea în apă - sunt polisemice. Aceste gesturi simbolice, profund înrădăcinate în experienţa umană, au semnificaţii diferite în funcţie de context: sunt semne nedeterminate, "deschise". "De aceea pentru a face perfectă semnificaţia sacramentelor era necesar să se determine cu vreun cuvânt semnificaţia lucrului sensibil" (Summa theologiae, III, q. 60, a. 6). Cuvintele determină gesturile, dându-le o semnificaţie în sintonie cu istoria mântuirii în Cristos. Ele desfăşoară deci un rol asemănător cu cel al formei în constituţia fiinţelor.
Dar nu trebuie înăsprit modelul hilemorfic. Este un model util, dar foarte flexibil şi analogic. Din diferite motive, nu este nici de dorit, nici potrivit a constrânge toate sacramentele în tiparul predeterminat al unui model unic şi univoc. În primul rând, nu toate au aceeaşi structură. Dacă modelul hilemorfic este iluminant în cazul Botezului şi al Mirului, este destul de dificil de folosit în cazul Căsătoriei. În al doilea rând, unirea între formă şi materie produce o substanţă care aparţine ordinii ontologice, în timp ce sacramentul nu este un "lucru", ci aparţine ordinii intenţionale a semnelor. În al treilea rând, spre deosebire de realităţile fizice compuse din materie şi formă, în sacramente nu există mereu simultaneitate între formă şi materie (de exemplu, în celebrarea sacramentului Preoţiei, prefaţa consacratoare vine numai după impunerea mâinilor). Toate aceste specificuri şi altele încă ne invită să folosim doctrina hilemorfistă cu puternic sens de analogie.
Pentru aceasta, hilemorfismul rămâne un instrument flexibil şi util pentru a gândi structura esenţială a sacramentului şi, prin urmare, pentru a evalua validitatea celebrărilor, condiţie necesară ca să se desfăşoare pe deplin bogăţia inepuizabilă a sacramentelor lui Cristos.
(După L'Osservatore Romano, 11 iunie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
