De-a lungul Sfintei Scripturi, relaţia sufletului cu Dumnezeu este descrisă în termeni nupţiali. Pornind de la alegerea şi formarea poporului Israel, trecând prin Cântarea Cântărilor, asistăm la un crescendo al termenilor mistici ce descriu comuniunea dintre creatură şi Creator ca cea dintre mireasă şi mire. Ceea ce se întâmplă în sufletul nostru, covârşit de iubirea, îndurarea şi iertarea lui Dumnezeu poate ajunge la nivele atât de sublime încât numai un adevărat părinte spiritual poate primi şi înţelege o astfel de intimă mărturie a dragostei divine.
Din păcate, pe urmele poporului ales, avem şi noi momente în care ne întoarcem faţa de la Mirele sufletului nostru, înspre idolii şi gloriile acestei lumi. Confundăm creatura cu Creatorul şi avem nevoie de lauda, cinstea, aprecierea şi implicit de mărirea deşartă pe care o primim de la oameni. Suntem măguliţi atunci când cineva ne laudă, spunându-ne cât suntem de frumoşi, inteligenţi şi capabili, chiar dacă ştim, fără să o mărturisim explicit, că nu facem nimic altceva decât să ne pregătim pentru momentele în care toanele lumii şi ale oamenilor nu ne mai sunt favorabile. Iar când aceste momente sosesc, ne plângem de milă, umiliţi fiind şi înjosiţi de aceleaşi voci care ne lăudau şi care astăzi laudă alţi şi alţi clienţi, după cum bate vântul uscat al deşertului vanităţii umane.
Cuvântul psalmistului încearca să ne prevină: “Nebun este tot cel ce se încrede în om”. Iar evanghelia de astăzi ne invită să alegem tipul de răsplată pe care îl dorim: veşnică, de la Tatăl sau efemeră, de la oameni. Dacă alegem să facem faptele noastre bune în faţa oamenilor, totul se transformă într-o exhibiţie, într-un circ ieftin menit să smulgă prin giumbuşlucurile executate câteva aplauze. Asta este plata lumii. Însă lumea se plictiseşte repede de bietele noastre prestaţii şi trece la circul şi la reprezentaţiile altora, tot timpul mai noi şi tot timpul mai interesante. Iar dacă aplauzele lumii ne sunt comoara, ne vom regăsi cu o inima frântă, rănită de atâtea palme, folosite atât pentru a răsplăti prestaţia noastră, cât şi pentru a ne trimite la podea când devenim plictisitori.
Dumnezeu vrea să ne ferească de o astfel de dureroasă experienţă. Sufletul nostru e făcut pentru El şi doar în El îşi găseşte consolarea. Domnul este adevăratul Mire al sufletului nostru, singurul care nu se plictiseşte de noi, fiindcă ne iubeşte cu adevărat. Singurul care nu ne abandonează niciodată, fiindcă vede dincolo de aparenţe. Singura, adevărată comoară vrednică de a susţine inima noastră şi de a o împlini este inima milostivă a lui Dumnezeu. Doar în ea, orice gest, orice faptă bună, cât de mică, cât de neînsemnată primeşte conotaţii de viaţă veşnică. Inima lui Dumnezeu este adevărata comoară a inimii noastre!
PS Claudiu
Episcopul Eparhiei de Cluj-Gherla
Ev Mt 6,14-21
De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.
