de Pr. Marcelin Amariei
Această parabolă este prezentă în cele trei Evanghelii sinoptice, împreună cu îndemnul la veghere (cf. Mt 24,36-51; Mc 13,34-37; Lc 12,35-48). Invitaţia comună este aceea de a fi mereu atenţi: „Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi în ce zi vine stăpânul vostru” (Mt 24,42). Înseamnă că fiecare discipol al lui Isus trebuie să fie pregătit pentru venirea Mântuitorului. Cum? Veghind întotdeauna la locul său.
Chiar dacă există destule semne ale parusiei (a doua venire a lui Cristos), nu ne este dat să cunoaştem când se va întâmpla aceasta: „Cât despre ziua şi ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii în cer, nici Fiul, ci doar Tatăl. Aveţi grijă!” (Mc 13,32-33a).
A doua parte a parabolei conţine invitaţia la prudenţă, adresată celui căruia Domnul i-a încredinţat anumite responsabilităţi: „Oare cine este cu adevărat servitorul credincios şi înţelept, pe care stăpânul l-a stabilit peste cei din casa lui ca să le dea hrană la timpul potrivit?” (Mt 24,45). Cu siguranţă, încredinţarea unei responsabilităţi constituie un privilegiu. Dar comportă şi o obligaţie destul de importantă şi gravă. Scopul parabolei este acela de a ne face să ne deschidem ochii pentru creşterea credinţei, care trebuie să inspire şi să mişte atitudinile cele mai profunde ale sufletului uman, îndreptându-ne spre convertirea continuă.
Probabil că adevărata învăţătură nu este doar aceea de a înţelege, ci, mai cu seamă, aceea de a lua decizii. Aşadar, o invitaţie de a trăi cu inima plină de idealuri sfinte, de a fi sobri şi dezlipiţi de bogăţiile şi de ispitele acestei lumi. Dumnezeu este Tată. În consecinţă, are grijă de fiecare dintre noi şi de trebuinţele noastre. A fi sobri, într-o lume ca a noastră (în mod inexplicabil sclavă a puterii economice), înseamnă să primeşti invitaţia lui Cristos de a trăi în mod vigilent, înălţându-ţi gândurile şi căutând cele de sus (cf. Col 3,1), conştient, adică, de faptul că într-o zi vei da cont de acţiunile tale în faţa lui Dumnezeu.
Nu întâmplător, în parabolă, Mântuitorul foloseşte termenii „servitor” (doùlos) şi „administrator” (oikonòmos), indicându-i astfel pe cei care au un rol particular în a se dedica fraţilor în credinţă. Sfântul Paul se prezintă ca „slujitor al lui Cristos” (Rom 1,1) şi afirmă că „ceea ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios” (1Cor 4,2). Iar un prim lucru cerut administratorilor este acela de a da hrană la timpul potrivit. Foarte probabil nu se face referire doar la o chestiune pur alimentară, ci mai cu seamă la a fi la mereu la dispoziţia poporului lui Dumnezeu, procurându-i cele necesare pentru suflet.
Cei care, pe pământ, au trăit cu credinţă în Domnul, nu au de ce să se teamă la judecată: stăpânul „se va încinge, îi va aşeza la masă şi, venind, îi va servi” (Lc 12,37). Ne consolează faptul că totul va avea sens şi va fi restabilită dreptatea. Creştinul zilelor noastre trebuie să poată şi să ştie să trăiască „împotriva curentului”, cheltuindu-şi timpul şi darurile pentru Domnul şi pentru aproapele.
Şi dacă în multe realităţi se vorbeşte despre voluntariat, să fim voluntari ai binelui. Vom fi astfel feriţi de nepăsare şi de lene. Vom face să crească generozitatea şi gratuitatea cu care ne vom pune la dispoziţia celorlalţi. Să ne încredem şi să ne încredinţăm lui Dumnezeu, pentru a auzi, într-o bună zi, invitaţia sa: „Bine, servitor bun şi credincios. Peste puţin ai fost credincios, te voi stabili peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!” (Mt 25,21).
