de Pr. Cristian Blăjuț
Dumnezeu, prin taina Botezului, a pus în inima fiecărui om cele trei virtuți teologale: credința, speranța și iubirea, virtuți prin care omul, luminat de Spiritul Sfânt, umblând în credință, să poată ajunge să-l cunoască și să-l iubească pe Dumnezeu. Speranța, ca virtute teologală, este pusă ca o sămânță în sufletul nostru pentru a ne da tăria de a depăși încercările vieții și de a ne susține în clipele în care ne simțim abandonați, riscând să cădem pradă disperării.
Pornind de la patriarhul Abraham, care „sperând împotriva oricărei speranţe, el a crezut că va deveni părintele multor neamuri” (Rom 4,18), poporul lui Israel a trăit mereu cu speranța că promisiunile lui Dumnezeu se vor împlini și a dat mărturie despre acestă speranță. Și cum Dumnezeu este fidel și nu dezamăgește, „când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege” (Gal 4,4). Iar femeia din care s-a născut „Isus Cristos, speranța noastră” (1Tim 1,1) este Maria.
Legătura dintre Maria și speranță pornește de la maternitate sa divină. Ca urmare a acestei credințe cristologice, Maria poate și trebuie să fie invocată ca „Mamă a Speranței”. Maternitatea Mariei, datorită Fiului său, se extinde la toată Biserică lui Cristos, susținând speranța Trupului mistic și cea a fiecărui creștin în parte. Ea, Maria, dând naștere lui Cristos, rămâne Mamă a speranței, implicată în mod eficient în istoria mântuirii proprii, pornind de la privilegiul de a fi fost aleasă să fie Mama Fiului lui Dumnezeu. Începând cu Buna Vestire și până la răstignirea Fiului său, Maria face ca acel „Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38) să devină punct de sprijin în participarea ei la opera de răscumpărare a întregului neam omenesc. Iar „la sfârșitul vieții sale pământești, a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în gloria cerească” (Lumen gentium, 59), „ca un semn de speranță sigură și de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu” (Lumen gentium, 68).
Dacă, de-a lungul veacurilor, Maria a fost numită Steaua Mării, în vremea papei Benedict al XVI-lea, a fost numită Steaua și Maica Speranței, care nu a lăsat să se stingă candela speranței nici la poalele Crucii și nici în timpul așteptării coborârii Spiritului Sfânt. Scria papa Benedict al XVI-lea, făcând referință la Fecioara Maria: «Tu rămâi în mijlocul discipolilor ca Mamă a lor, ca Mamă a speranței. Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, Maica noastră, învață-ne să credem, să sperăm și să iubim cu tine. Arată-ne calea spre împărăția sa! Stea a mării, strălucește peste noi și condu-ne pe drumul nostru!» (Spe Salvi, 50). Iar Papa Francisc în anul 2020 a introdus în Litania Lauretană invocația Maica Speranței pentru că „Fecioara ne îndemnă să fim înrădăcinați și întemeiați în Dumnezeu care este Tată, și Fiu și Spiritul Sfânt: speranța noastră nu va fi dezamăgită (cf. Rom 9,33), pentru că „în speranță noi am fost mântuiți” (Rom 8,24).
Și cum „credinţa este garanţia realităţilor sperate, dovada realităţilor care nu se văd” (Evr 11,1), creștinul este chemat să o imite pe Maria în trăirea virtuților teologale și să-i urmeze îndemnul: „Faceţi tot ce vă va spune!” (In 2,5) Fiul meu Isus Cristos, pentru ca să puteți fi pentru El „Mama mea şi frații mei” (Lc 8,21).
Deviza fiecărui creștin trebuie să fie: crede, speră și iubește!
Și, cum spunea Sfânta Tereza a lui Isus: «Speră, suflete al meu, speră! Nu cunoşti ziua şi ceasul. Veghează cu grijă: totul trece grabnic, deşi nerăbdarea ta face îndoielnic ceea ce e sigur şi face lung un timp foarte scurt. Gândeşte-te la aceasta: cu cât vei lupta mai mult, cu atât îţi vei dovedi iubirea ce o ai faţă de Dumnezeul tău şi cu atât mai mult te vei bucura într-o zi cu Preaiubitul tău, într-o fericire şi într-o încântare care nu vor avea sfârșit» (Exclamaciones del alma a Dios, 15,3).