Astăzi Biserica o sărbătorește pe Sfânta Margareta Maria Alacoque. Născută în Bourgogne, la Lautecour (Verosvres), în Dieceza de Autun, în 1647, într-o familie numeroasă aparţinând burgheziei de mijloc, a fost educată creştineşte şi, de la vârsta de 4 ani, îşi amintea ea, a simţit chemarea de a se dărui cu totul lui Dumnezeu. Foarte curând, şi-a pierdut tatăl, care era notarul locului, şi mama văduvă a trebuit astfel să înfrunte dificultăţi enorme pentru a-şi duce înainte familia numeroasă.
Din fericire, Margareta, la vârsta de 8 ani, a obţinut un post la “Colegiul Clariselor Urbaniste” din Charolles, unde a aflat ambientul favorabil pentru a studia şi pentru a se forma din punct de vedere creştin. Crescând în vârstă, se întărea în ea dorinţa de a se consacra vieţii monahale, dar o boală a constrâns-o să se întoarcă acasă.
Vindecată după patru ani, a trebuit să lupte cu dificultăţile ambientului familial şi se îndoia de acum în privinţa oportunităţii de a mai intra în mănăstire. Uneori se lăsa cuprinsă şi ea de vanităţile care le atrăgeau pe tovarăşele sale, dar, la 25 mai 1571, în timp ce vizita mănăstirea Paray-le-Monial, a simţit în inima ei un glas care îi spunea: “Aici te vreau”. Era pe punctul de a împlini 24 de ani şi, fără să mai amâne, după doar trei săptămâni, a intrat în rândul vizitantinelor acelei mănăstiri şi, în anul următor, a depus voturile.
O aventură neaşteptată
La 27 decembrie 1673, în sărbătoarea sfântului Ioan evanghelistul, în timp ce îngenunchea în capela conventului, lângă zăbrelele corului, i-a apărut Isus şi a invitat-o să-şi pună capul pe pieptul său, aşa cum a făcut-o apostolul Ioan la ultima cină. “Inima mea a spus Isus este aşa de înflăcărată de iubire faţă de oameni încât, nemaiputând ţine în ea flăcările ei arzătoare, vreau să le răspândesc Eu te-am ales pe tine, abis de nevrednicie şi de ignoranţă, pentru a îndeplini acest mare plan, pentru ca totul să fie făcut de mine”.
Chiar şi cu această premisă foarte clară, cum ar fi putut ea să împlinească o astfel de misiune? Isus a încurajat-o, spunându-i că s-a gândit să o instruiască el însuşi, revelându-i “minunile iubirii sale şi secretele inexplicabile ale Inimii sale, rămase ascunse până în acea zi”.
Margareta a informat-o atunci pe superioara sa, dar când alte surori au ajuns să cunoască aceste lucruri, în convent s-a pornit un mare murmur. Margareta era o vizionară sau o persoană aleasă de Dumnezeu? Fiecare îşi spunea propria părere şi judecăţile nu erau, desigur, încurajatoare. Însuşi duhovnicul mănăstirii se gândea că Margareta şi-a ieşit din minţi şi că “avea nevoie de o ciorbă”, pentru a îmblânzi posturile şi penitenţele.
Dar, în ciuda tuturor precauţiilor superiorilor, de care Margareta asculta cu scrupulozitate, apariţiile continuau. La începutul anului 1674, a văzut, cufundată într-o mare de lumină, Inima Mântuitorului “înconjurată de o coroană de spini simbolizând rănile produse de păcatele noastre, şi deasupra o cruce care însemna că, din primele momente ale întrupării sale, adică din momentul în care Inima Sfântă se plămădise, era deja plantată crucea şi, din primul moment, ea era plină de amărăciune”.
Tot în acelaşi an, vineri, după sărbătoarea Trupul Domnului, Isus i-a apărut din nou, “strălucind în întregime de slavă, cu cele cinci răni strălucind ca cinci sori, şi din acea sacră omenitate ieşeau din toate părţile flăcări, dar înainte de toate, din pieptul său, care părea ca un cuptor, şi, fiind deschis, ea a descoperit că acea iubitoare şi înduioşătoare inimă era adevăratul izvor al acelor flăcări”. Domnul s-a plâns de ingratitudinile oamenilor şi i-a cerut o reparaţie, primindu-l în sfânta Împărtăşanie ori de câte ori era posibil, dar înainte de toate, în prima vineri a fiecărei luni, şi să se întreţină cu el în adoraţie timp de o oră întreagă, de la 23.00 la 24.00 în noaptea precedentă fiecărei vineri întâi.
În acest fel, erau deja indicate două practici devoţionale devenite apoi celebre: ora de adoraţie reparatoare şi Împărtăşania din prima vineri, timp de nouă luni consecutive.
O altă apariţie cu importanţă specială a avut loc în 1675, în timpul octavei sărbătorii Trupul Domnului. Isus i-a mărturisit Margaretei că, dacă el era rănit din cauza numeroaselor ofense ale simplilor credincioşi şi a persoanelor îndepărtate de credinţă, era mai ofensat de persoanele consacrate. “Ceea ce mă îndurerează şi mai mult sunt ofensele inimilor consacrate mie, care mă tratează astfel”. La cuvintele Margaretei, care i-a spus: “Tu mi-ai dat atâtea haruri şi eu, de asemenea, aş vrea să-ţi dau iubire pentru iubire”, Isus i-a răspuns că ea trebuie să se străduiască, pentru ca vinerea după Trupul Domnului să fie dedicată cultului Inimii sale, şi a adăugat: “Adresează-te slujitorului meu (pr. Claudiu de la Colombiere) şi să-i spui din partea mea să facă tot posibilul pentru a stabili această devoţiune şi să aducă această bucurie Inimii mele divine”.
Colaborarea lui Colombiere
Această indicaţie a fost decisivă. Părintele De la Colombiere era superiorul iezuiţilor din Paray şi confesor al surorilor. El şi-a dat seama de obiectivitatea revelaţiilor şi s-a străduit prin toate mijloacele să stabilească devoţiunea către Inima Preasfântă începând din mănăstire. Misiunea Margaretei a cucerit şi inima superioarei care i-a poruncit să pună în scris toate revelaţiile primite. Cu consimţământul altor surori, a numit-o asistentă a sa şi apoi maestră de novice. Margareta îşi trăia ultimii ani văzând cu bucurie că, în sfârşit, apelul Mântuitorului era primit de surori şi în mănăstire se putea celebra sărbătoarea Sfintei Inimi.
Când, la 17 octombrie 1690, Margareta părăsea această lume, la vârsta de doar 43 de ani, probabil nu-şi dădea seama cât bine făcuse Bisericii, făcând să înflorească în conştiinţa creştină adevărata imagine a lui Dumnezeu: nu aceea a Dumnezeului Preaînalt şi foarte aspru, al iansenismului, ci aceea care se revelează în inima de carne a Cuvântului făcut om.
Ea a lăsat scrise următoarele cuvinte: “Dacă Domnul ne-ar da harul, cel puţin o singură dată, de a ne imprima în inimă această iubire, totul ar deveni uşor şi am face multe lucruri, în scurt timp şi fără mare oboseală”. Aceasta era experienţa sa pe drumul sfinţeniei, o sfinţenie profund cristocentrică şi la îndemâna tuturor, chiar şi a persoanelor celor mai simple.
