Scrisoare pastorală
„Rugăciunea, dialog și comuniune în Familia lui Dumnezeu”
– despre tema noului an bisericesc 2023-2024 –Onoratului cler împreună slujitor, cuvioșilor călugări și călugărițe,
Iubiților credincioși greco-catolici ai Eparhiei de Cluj-Gherla
și tuturor creștinilor iubitori de Dumnezeu
Iubiți frați și surori în Cristos,
„Rugăciunea, dialog și comuniune în Familia lui Dumnezeu”. Sub semnul acestor cuvinte aș dori să începem cel de-al treilea An Pastoral dedicat Bisericii, Familia lui Dumnezeu. Anul bisericesc care tocmai s-a încheiat, în care Sfânta Liturghie a fost în centrul reflecțiilor noastre, continuă în mod firesc cu tema rugăciunii, ca dialog cu Dumnezeu și instrument de comuniune între noi. Avem o Casă, Biserica, avem un Ospăț, Sfânta Liturghie, și avem un limbaj, specific Casei și Ospățului, care ne introduce într-o comuniune de iubire.
La fel ca orice limbă pe care o vorbim, rugăciunea are nevoie să fie practicată continuu. În caz contrar, riscăm ori să uităm cuvinte și expresii, ori să nu înțelegem clar ce ni se spune. Deși ne este mai apropiată decât propria limbă maternă, rugăciunea, acest minunat dialog de iubire cu Dumnezeu, este totodată foarte delicată și ușor de manipulat. Tocmai fiindcă este un dialog de iubire, iubirea sau lipsa acesteia din viața noastră îi dau putere sau o vlăguiesc de energie. Cu siguranță ne aducem aminte cu toții de cei doi oameni din Evanghelie (Lc. 18,9-14) care s-au urcat la Templu să se roage. Unul dintre ei, fariseul, era un expert al rugăciunii. Celălalt, din cauza vieții lui, încâlcit în mrejele păcatului, părea atât de departe de Dumnezeu… Cu toate acestea, tocmai fariseul ne demonstrează că rugăciunea, ca limbaj al iubirii, poate fi “vorbită” cu adevărat doar dacă iubirea rămâne fundamentul persoanei. Vameșul ne arată același lucru: umilința și o cerere sinceră de ajutor, care de fapt echivalează cu un act de încredere și de iubire față de Dumnezeu, dă vigoare rugăciunii care se înalță cu repeziciune spre Cer.
Istoria dialogului nostru cu Dumnezeu începe demult, în minunata Grădină a Raiului (Fac. 2). În răcoarea serii, primii oameni auzeau glasul Domnului și, auzindu-l, îi răspundeau. Rugăciunea de mulțumire și de laudă este, în acele clipe de comuniune perfectă, un izvor de apă limpede și curată ce curge spontan, natural dinspre creaturi către Creator. Nu este rezervată unui anume moment al zilei, nici nu se reduce la formule recitate, ci exprimă în mod continuu și spontan iubirea.
Sfântul Ioan Gură de Aur a văzut în râul care izvora din mijlocul Edenului un simbol al rugăciunii. Apa udă și menține în viață vegetația grădinii, și același este rolul rugăciunii în sânul omenirii: fără rugăciune, totul devine un deșert spiritual! Sufletele noastre și societatea devin aride fără comuniunea cu Dumnezeu! Sfânta Scriptură ilustrează gravitatea păcatului în sensul că acesta distruge legătura intimă de iubire cu Dumnezeu și îngreunează curgerea firească a rugăciunii.
Părinții Bisericii ne spun că amintirea dialogului minunat dintre oameni și Dumnezeu este atât de puternică încât nici măcar păcatul nu o poate șterge. În ciuda acestui moment fatidic al păcatului, în care pentru prima dată, la auzul vocii Creatorului, primii oameni se ascund și se rușinează, în pofida comuniunii frânte de acest gest suprem de neascultare și a perpetuei ascunderi de-a lungul veacurilor de la fața lui Dumnezeu, oamenii păstrează amintirea vocii Lui. Și atunci când Fiul lui Dumnezeu vine pe pământ în căutarea lui Adam și a celor împreună cu el, coborându-Se din iubire pentru noi până în adâncimile iadului, Adam și Eva își aduc aminte de glasul lui Dumnezeu, îl recunosc și merg în întâmpinarea Lui. Icoana Învierii Domnului ne descrie atât de frumos acest moment în care Primii Oameni își întind mâinile spre Cristos, iar El îi apucă și îi ridică din căderea lor, restabilind comuniunea ruptă prin păcat.
“Spune-mi cum te rogi și îți voi spune în ce Dumnezeu crezi”! Aceste cuvinte ne aduc aminte că rugăciunea de laudă, de mulțumire sau de cerere adresată Domnului pentru noi și pentru frații noștri structurează viața noastră de credință și în același timp o dezvăluie. Dacă vedem rugăciunea ca pe un dialog, o conversație, atunci putem face o paralelă cu felul în care vorbim cu prietenii noștri. Atunci când ne întâlnim cu cineva, putem să îl salutăm respectuos, să rostim câteva scurte propoziții de circumstanță și apoi să plecăm mai departe. Cu siguranță, un astfel de om nu ne este prieten. Poate fi un cunoscut pe care îl respectăm, cu care suntem politicoși și cam atât; nu avem timp de pierdut cu el. Atunci când întâlnim, în schimb, un prieten drag, la care ținem, lăsăm la o parte politețurile de fațadă, îl îmbrățișam și vrem să stăm de vorbă cu el. Dialogul nu mai e superficial, cu formule pre-confecționate, ci ne destăinuim viața cu adevărat, iar dialogul devine comuniune.
De ce ar fi altfel cu Dumnezeu? Biserica, Maica noastră, ne introduce în odaia de taină a Împăratului Cerurilor prin toată bogăția rugăciunilor comunitare: Orele canonice, Utrenia, Vecernia, Paraclisul, Acatistul. La Sfânta Liturghie stăm la Masă cu Domnul, cu Maica Sfântă și cu întreaga Curte Cerească. Cunoaștem și suntem cunoscuți. Apoi, însă, Împăratul dorește să stea de vorbă cu noi în intimitatea sufletului nostru, față către față, deoarece are un plan special și haruri doar pentru noi. Aici suntem în sfera rugăciunii personale. La fel ca în cazul oamenilor, putem să-i spunem: „Vă mulțumesc, mă bucur că v-am cunoscut și la revedere!” Putem închide în câteva clipe ușa odăii noastre interioare și Domnul va respecta decizia noastră. Nu va intra cu forța, deși este Domnul Domnilor și Împăratul Împăraților, iar noi umilele Sale creaturi. Dimpotrivă, Isus Cristos rămâne mereu disponibil, răbdător și milostiv în fața ușii inimilor noastre: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc. 3,20).
Putem în schimb să-i deschidem, să-i punem în față viața noastră, și zi după zi, clipă după clipă, dialogul cu El să se transforme într-o comuniune tot mai profundă. Vom descoperi că avem în fața noastră nu doar un Împărat, ci un prieten, un prieten cu adevărat, care ne poate înțelege și ajuta în absolut orice problemă sau încercare pe care o avem. Rugăciunea va primi în acest caz strălucire, așezându-ne în adevărata noastră relație cu Dumnezeu și cu frații noștri.
Iubiți credincioși,
Rugăciunea este limbajul sufletelor noastre, rodul lucrării Spiritului Sfânt și al implicării noastre în cultivarea relației cu Dumnezeu. Susținută de harul lui Dumnezeu, rugăciunea devine mijlocul prin care mintea și inima fiecăruia dintre noi au acces la comuniunea cu Creatorul. Prin urmare, limbajul rugăciunii ne definește calitatea de oameni și de creștini, fiind esențial pentru dobândirea mântuirii. Așa cum nu putem înțelege în mod profund o cultură dacă nu îi vorbim limba, tot așa nu putem trăi și cunoaște tainele Împărăției lui Dumnezeu fără rugăciune.
Știm, însă, că faptul de a învăța să vorbim o limbă, începând cu cea maternă, este condiționat de simțul auzului, de capacitatea de a asculta sunetele, între care vocea mamei și a tatălui au o importanță deosebită, deoarece nu doar ne comunică ceva, ci ne împărtășesc dragoste și încredere. La fel se întâmplă cu rugăciunea: pentru a ne ruga, avem nevoie să ascultăm glasul lui Dumnezeu! Noi, creștinii, știm că Dumnezeul care ne vorbește prin credință nu este un străin distant și rece, ci Preasfânta Treime, Tată, Fiu și Spirit Sfânt, Iubirea veșnică și infinită. La celebrarea Tainei Botezului, născându-ne din nou din apă și din Spirit (In. 3,3-5) și unindu-ne cu Cristos cel Înviat (Col. 2,12), noi am primit harul sfințitor și, în intimitatea inimilor noastre, a răsunat vocea Tatălui care ne numește fii și moștenitori ai Împărăției cerurilor, dăruindu-ne credință și o speranță care este mai puternică decât moartea. Sfântul Apostol Pavel ne învață că datorită acestei transformări profunde, survenite prin primirea Botezului și prin harul Spiritului Sfânt, noi ne putem adresa lui Dumnezeu și îl putem numi Părinte: „Și pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Spiritul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!” (Gal. 4,6).
De aceea, atitudinea potrivită a creștinului care dorește să dobândească darul rugăciunii este ilustrată de cuvintele lui Samuel: „Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă!” (1Reg. 3,10). Modelul desăvârșit în ceea ce privește disponibilitatea de a asculta și de a primi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne însă Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu și Mama Bisericii: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău!” (Lc. 1,38). Pentru aceasta, Fecioara din Nazaret, caracterizată în Slujba Paraclisului ca „rugătoare caldă și zid nebiruit, izvor de milă și lumii scăpare”, este modelul de rugăciune al fiecăruia dintre noi și călăuzitoarea noastră în dialogul cu Dumnezeu.
Noul An Pastoral ne oferă prilejul de a asculta și de a ne lăsa interpelați de Cuvântul viu al lui Dumnezeu, care ne vorbește prin Sfânta Scriptură. Să medităm acest Cuvânt mântuitor și să răspundem urmându-L pe Isus Cristos cu toată ființa noastră! Să cultivăm mai intens rugăciunea pentru a însufleți viața noastră de credință, pe plan personal, dar și în familiile și în comunitățile parohiale! Îndemnul Sfântului Pavel, „Rugați-vă neîncetat!” (1Tes. 5,18), ne arată că rugăciunea nu se reduce și nu se epuizează în momente punctuale de întâlnire cu Dumnezeu, ci trebuie să devină o stare permanentă de trăire în prezența lui Dumnezeu. De fapt, Spiritul Sfânt tinde să transforme întreaga noastră viață în rugăciune, în laudă și mulțumire adusă lui Dumnezeu.
În felul acesta, toate evenimentele existenței noastre, chiar și suferința, pot fi trăite cu sfințenie și oferite lui Dumnezeu. Fericitul Cardinal Iuliu Hossu ne împărtășește acest adevăr în Memoriile sale: „Tot ce știam [pe] de rost era scump pentru noi și trăiam comoara ce o cuprindea. Împărate ceresc, Tatăl nostru, Născătoare de Dumnezeu, Mărire Tatălui și Fiului și Spiritului Sfânt cuprindeau toate comorile cerești; apoi cu cât erau mai mari restricțiile la exteriorizare, cu atât coboram în adâncurile sufletului, tot mai adânc și tot mai adânc, prefăcând în sfântă rugăciune tot ce trăiam în temnița Sighetului și oferind-o cu smerenie. […] Harul Domnului era cu noi și totul se transforma în rugăciune”.
Rugăciunea ne ajută să-L recunoaștem pe Dumnezeu ca Domn și Stăpân al vieții noastre, ne întărește în trăirea virtuților și ne este scut ocrotitor în lupta cu ispitele. Cu toate acestea, rugăciunea autentică, în „spirit și adevăr” (In. 4,23-24), exclude orice formă de egoism, de focalizare doar asupra propriei persoane în cererile adresate lui Dumnezeu. Comuniunea și dialogul cu Dumnezeu ne deschid spre frații și surorile noastre, pentru care suntem datori a ne ruga, implorând de la El pacea, sănătatea și mântuirea tuturor.
În acest An Pastoral să cerem ajutorul Domnului și ocrotirea Maicii Sfinte pentru ca toți, împreună, în Familia Eparhiei de Cluj-Gherla și în unitate cu întreaga Biserică Catolică, să redescoperim tainele rugăciunii, iar rugăciunea să devină dialog și comuniune!
Cu arhierească binecuvântare,
† Claudiu
Episcop de Cluj-Gherla
