Cealată Soră

Cuvânt la „Adormirea Maicii Domnului” – 2023)

Alegerea pericopei evanghelice pentru sărbătoarea „Adormirii” Preacuratei este surprinzător de intrigantă, fiindcă, aparent, nu are nicio legătură cu Maica Domnului.

*

Episodul ne descrie vizita lui Isus la Betania, în casa lui Lazăr și a celor două surori ale sale.

Atmosfera e sărbătorească, de bucurie, de fervoare, pregătirile exprimă atenție și delicatețe. Am trăit cu toții ce înseamnă să nu mai știi cum să te împarți, să faci momentul cât mai plăcut și să lași să ți se întrevadă străduința!

Marta e ocupată în cuhnie, trebăluind singură lângă cuptor. Maria se așează la picioarele lui Isus, ținându-i companie ca să-l asculte. Nemulțumită, Marta revine în cameră ca să-l întrebe pe Isus dacă e un lucru cuviincios să rămână singură în toiul pregătirilor, apoi îi cere Domnului s-o trimită pe Maria ca s-o ajute.

Răspunsul lui Isus smintește: „Un singur lucru trebuie” și „Maria și-a ales partea bună!”

Isus vrea să spună că dacă Marta a ales și Maria, cealaltă soră, a făcut o alegere. A ales, la rândul ei, una dintre atitudinile potrivite la ceas de ospeție. Numai că ceea ce Maria alege este pentru Isus, fără putință de tăgadă, partea cea „bună“. De ce? Fiindcă ospeția are nevoie în primul rând de companie, de prezență, de a fi, de a rămâne aproape.

Isus nu-i contestă Martei eforturile și amabilitatea, ci încearcă să-i sugereze – adresându-ni-se astfel și nouă! – că o preocupare excesivă (fie chiar și justificată!) pentru aspectele exterioare ale vieții poate deveni străină de spiritul lui. Maria nu recurge doar la pregătiri exterioare pentru a-și arăta bucuria, ci se lasă condusă de însăși prezența Domnului. Deși lasă impresia de a-și neglija îndatoririle, Isus nu o consideră deloc pe Maria o „gură-cască”. Atitudinea ei descoperă de ce în preajma lui Dumnezeu riscăm să avem parte de surprize!

Inspirația unei alegeri bune pentru Dumnezeu nu e un lucru la limita bunului simț și a regulilor de protocol, ci este un fapt al discernământului! Altfel spus, pentru a alege binele, „acum” (în fiecare moment), e nevoie de ceva mai mult! În căutarea unui activism la îndemână – inclusiv în viața Bisericii –, cu asemenea afirmații abrupte, Isus nu riscă oare să ne piardă? Dialogul dintre El și sora „harnică” a lui Lazăr ne surprinde și pe noi în activismul cotidian, lăsându-ne lecția discernământului de a nu rata – în primă instanță – faptul că „un singur lucru trebuie”. Recunoașterea părții bune și consecvența la bine prin a păstra confidența cu Isus ar fi, apoi, un lucru de bun simț, care se impune de la sine.

Ce model de eficiență poate inspira o asemenea atitudine pentru așteptările noastre triumfătoare? Câtă dezamăgire pentru activismul nostru! Isus ne trimite la „ora de meditație”, când noi așteptăm ca Biserica să fie clădită prin activism, după modelul firmelor de succes, cu intrări consistente și influente în mersul puterii din societate.

*

Cu toții facem alegeri! De fapt, nu ajungem la plenitudine decât numai prin alegeri. Alegeri bune, însă, sperăm. Cu atât mai mult ar trebui să ne intereseze care este partea bună! Dar pentru ego-ul nostru, resentimentul de a nu ne vedea împlinite așteptările nu-i e de folos pentru a reuși să distingă binele de rău, lumina de întuneric. Cât de dezgustător este, de pildă, să urmărești azi retorica mărșăluirii patriotarde, lipsită de discernământul lui Isus! Asistăm la împăunarea eroică unor pretinși creștini – care de departe nu trăiesc spiritul credinței –, fluturându-și ideea lor de „tradiție”, folosindu-se de înaintași și de folclor, pentru a proslăvi tirania sub pretextul „salvării” zestrei creștine!

Viclenia răului ne poate expune, prin urmare, farselor. A fi primit harul credinței nu înseamnă că ne este asigurat discernământul. Apostolul Petru a încercat să-l ferească pe Isus de calea suferinței, dar Domnul l-a pus imediat la punct. Toată existența lui Isus pe pământ a fost îndreptată spre Vinerea Mare, pentru a duce la împlinire planul lui Dumnezeu. Moartea sa nu a fost un banal accident într-o lume marcată de răutate și cruzime. A fost culmea misiunii sale pentru care El se născuse în lume. A coborât între oameni și s-a născut ca să dea un nou curs evenimentelor. Pentru credință acest lucru reprezintă taina seminței care cade în pământ și moare pentru a aduce roadă.

Biserica, la rândul ei, a supraviețuit lungilor perioade de persecuție prin fidelitatea față de Cruce și prin asemănarea creștinilor cu Isus cel răstignit. Pierzând totul în lumea exterioară (ziduri, case, școli, așezăminte culturale), după sfârșitul fiecărei perioade de trecere prin catacombe, supraviețuirea credinței – dincolo de măsurile puterii, de calcule și cifre – indică prioritatea discernământului în favoarea recunoașterii Binelui.

*

Zilele trecute, împreună cu mai mulți tineri cercetași, am celebrat Sfânta Liturghie în fosta închisoare de la Sighet. În acel loc de suferință, unde s-a revelat eroismul, am meditat de ce este importantă memoria, sacrificiul de sine, de ce fiecare generație este firesc să intre în munca înaintașilor și de ce lumea nu începe și nu se termină cu noi. Încercând să surprindă mai multă profunzime din taina vieții, acești elevi și studenți – care se străduiesc zi de zi să se lupte cu superficialitatea – au întrevăzut inclusiv acel adevăr pentru care ranchiuna nu poate fi niciodată sinonimă cu nevoia de dreptate.

Avem de făcut, prin urmare, o ascensiune neîntreruptă spre înălțimi pentru a rămâne oameni adevărați. Un celebru alpinist italian – retras în momentul în care escaladările au început să devină o meserie profitabilă care viza mai curând celebritatea – scria în amintirile sale că „muntele ne învață să nu trișăm, să fim cinstiți cu noi înșine și cu ceea ce facem”. Odată ce ai câștigat un pisc, de acolo, de sus, din vârf, „lumea oamenilor pare să nu însemne decât nebunie, tristețe închisă în sine”. Muntele, spunea alpinistul, ne învață însă prin cele două provocări ale sale: „imposibilul” și „necunoscutul”. Fără aceste axe nu ar mai exista aventura. A le înfrunta cu Isus în universul credinței înseamnă să intrăm direct în competiție cu propriile incertitudini, dar și cu sărăcia constitutivă a firii din care suntem plămădiți.

„Fericiți cei care ascultă cuvântul și-l trăiesc în viața de zi cu zi!”, spune Isus la sfârșitul Evangheliei sărbătorii. Este motto-ul familiei lui Isus și emblema beatitudinii Mariei! Ce înseamnă acest lucru? Că Biserica nu este un loc al contabilizării puterilor omenești, al activismului sau al traficului de influență, ci locul unde învățăm să ne lăsăm surprinși de spiritul prezenței lui Isus, de compania și de inspirația lui. Stând la picioarele sale, ascultându-i cuvântul, lăsându-ne inspirați de puterea discretă a cuvântului său, din împlinirea datoriei, zi după zi!

Dar toate acestea costă. Costă, în primul rând, egoismul prezumțios al judecății subiective prin care ne scuzăm resentimentele și dorința ascunsă de a nu ne schimba în contactul nostru cu Dumnezeu. Unii creștini continuă să creadă că legătura lor cu Hristos stă în părerea lor bună despre sine, în precedența culturală sau istorică a confesiunii din care fac parte, fără nici o incidență asupra încrederii în prietenia cu El și în seriozitatea de a trăi poruncile. Sfântul Ioan nu sfiește să afirme că asemenea persoane „ au ieșit dintre noi, dar nu erau de-ai noștri, căci de-ar fi fost de-ai noștri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toți de-ai noștri, de aceea au ieșit” (1 Ioan 2,19).

Or este un semn de iubire din partea lui Isus insistența sa de a ne vorbi despre discernământ în bătălia dintre bine și rău, despre pericolul de a subscrie unui rău travestit în bine prin viclenia diavolului. Dacă în fiecare dintre noi se dă bătălia între lumină și întuneric, înseamnă că ne este sortit să putem afla calea pe care Dumnezeu ne invită să pășim. Nemulțumirea Martei, sora lui Lazăr, de a fi rămas singură la bucătărie a condus, de fapt, la un dialog providențial cu Isus. Cealaltă soră, Maria, ne permite să scrutăm viața Maicii Domnului și, totodată, realitatea noastră de oameni credincioși, chemați să discearnă între binele lui Isus și aparențele de bunătate ale răului.

*

Maica Domnului continuă să ne spună că o minte prea ocupată uită nu numai să trăiască, dar și să recunoască faptul că viața nu este făcută să fim „pierde-vară”, că, descoperind viața împreună cu Isus, zi după zi, mântuirea noastră poate avansa – chiar și atunci sau mai ales atunci când, aparent, nu se produce nimic!

Cerând peste noi inspirația judecății lui Isus, să-i mulțumim Maicii Preacurate că „necunoscutul” și „imposibilul” rămân axele constitutive ale lucrării Providenței! Ea s-a încrezut în Dumnezeu! Nu avem de ce să ne temem, dacă redescoperim bucuria de a fi copiii ei. Maicii Sfinte să-i aparțină inimile noastre sărmane! Să le poată duce înaintea Fiului ei, Isus!

+ MIHAI, episcop