de Simone Caleffi
Simon, "cel dintâi care a mărturisit credinţa în Cristos", "pescarul din Galileea, care, adresându-se fiilor lui Israel, a alcătuit prima comunitate creştină", şi iudeul Saul din tribul lui Beniamin, născut la Tars în Cilicia, dar rabin cult care locuia în Ierusalim, ţesător iscusit de corturi şi cetăţean roman din naştere, "a pus în lumină misterul mântuirii şi a predicat evanghelia popoarelor păgâne": ar fi rămas străini unul de altul, nu s-ar fi cunoscut niciodată şi, în ipoteza unei întâlniri puţin probabile, n-ar fi cultivat o prietenie după logicile omului. În schimb, Dumnezeu a voit în mod diferit: "Amândoi apostolii au muncit, fiecare cu darul primit, ca să strângă la un loc unica familie a lui Cristos, iar acum, uniţi în aceeaşi mărire în ceruri, primesc pe pământ, din partea poporului creştin, aceleaşi laude", după cum se exprimă prefaţa pentru solemnitatea de la 29 iunie.
Între toţi apostolii, unuia, lui Petru, îi este cerută o iubire unică şi singulară: la adevărul acestei iubiri Isus răspunde cu încredinţarea îngrijirii pastorale a turmei sale. Păstor al Bisericii nu este cel care posedă şi stăpâneşte asupra turmei Domnului, ci acela care o conduce prin iubirea sa. Apărut discipolilor, Isus îi conferă autoritate lui Petru, folosind imaginea păstorului care, în Primul Testament, era exclusiv a lui Dumnezeu. Chemarea vine de la Cel Înviat şi comuniunea este cu el. Am putea să ne întrebăm ce anume comportă învestirea lui Petru din partea lui Isus şi dacă este posibil, pentru fiecare dintre noi, să ne întruchipăm în el. Faptul că fiecărui botezat îi este conferită o misiune este ceva cunoscut; ce anume înseamnă, astăzi, a-l vesti şi a-l mărturisi pe Cristos poate să creeze dezbateri vii şi să facă să apară unele temeri.
"După ce au stat la masă, Isus i-a spus lui Simon Petru: «Símon, fiul lui Ioan, mă iubeşti mai mult decât aceştia?». El i-a zis: «Da, Doamne, tu ştii că te iubesc». El i-a spus: «Paşte mieluşeii mei!»" (In 21,15). Isus, care urmează să-i încredinţeze Biserica sa - cuvintele care urmează sunt ale Papei Francisc rostite la Regina Caeli din 1 mai 2022 -, "îi adresează lui Petru, de trei ori, întrebarea: «Mă iubeşti?». Cel înviat ne întreabă şi pe noi astăzi: Mă iubeşti? Pentru că la Paşte Isus vrea să învie şi inima noastră; deoarece credinţa nu este o chestiune de ştiinţă, ci de iubire. Mă iubeşti?, ne întreabă Isus pe tine, pe mine, pe noi, care avem năvoadele goale şi de atâtea ori ne este frică să reîncepem; pe tine, pe mine, pe noi toţi, care nu avem curajul de a plonja şi am pierdut probabil elanul. Mă iubeşti?, întreabă Isus. De atunci, Petru a încetat pentru totdeauna să pescuiască şi s-a dedicat în slujba lui Dumnezeu şi a fraţilor, până la dăruirea vieţii aici, unde ne aflăm acum. Şi noi vrem să-l iubim pe Isus?". Să ne simţim interpelaţi de această meditaţie a papei.
Simon Petru era cel ales dinainte, căruia Isus îi încredinţase conducerea supremă a Bisericii, primatul, deşi se întorsese la munca familială precedentă; dar Domnul îl smulge din nou. Vrea o iubire comparativ mai mare, cristocentrică, ce se concentrează exclusiv în el: "Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine; cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine" (Mt 10,37). Şi totuşi, Petru îl renegase pe Isus de trei ori şi, prin urmare, se putea pune întrebarea dacă nu pierduse autoritatea sa. Problema este importantă: păcatul nu poate priva de autoritate? Sau mai bine zis: ea depinde de sfinţenia celui care este învestit cu aceasta? Răspunsul este furnizat de scena care se desfăşoară pe malul lacului Genezaret: Petru nu a pierdut autoritatea; promisiunea lui Isus va fi menţinută. În pofida triplei negări, el îi conferă solemn funcţia de conducător suprem. Petru va fi marele păstor vizibil al turmei sale.
Tripla afirmaţie de iubire are o semnificaţie juridică: exprimă solemnitatea conferirii. Are şi o semnificaţie morală: Petru ispăşeşte greşeala sa cu iubirea. Autoritatea îi este conferită, în pofida slăbiciunii sale şi a păcatului său. De aceea exercitarea sa este independentă de sfinţenia şi de măreţia morală a celui care este purtătorul ei. Pe de altă parte, fiecare persoană învestită cu autoritate trebuie să aibă grijă să se menţină spiritual la înălţime, în aşa fel încât s-o exercite cu cea mai bună dispoziţie sufletească, şi anume aceea a iubirii. Autoritatea este desprinsă de dispoziţiile interioare; însă cel care este constituit în ea trebuie să caute să posede o iubire umilă faţă de Isus. Cu cuvinte învăluite, el îi anunţă lui Petru că de acum el a jertfit libertatea sa: un altul, şi anume Cristos, îl leagă şi îl conduce acolo unde omul nu vrea să se îndrepte în mod spontan, adică la jertfire, la dăruirea completă a vieţii. Petru va muri, răstignit, cu capul în jos. Ascultarea sa iubitoare, până la martiriu, este spre gloria lui Dumnezeu. Sfântul Ioan subliniază acest lucru: "Dar aceasta a spus-o arătând cu ce moarte îl va fi glorificat pe Dumnezeu. După ce a spus aceasta, i-a zis: «Urmează-mă!»" (21,19).
Soartă sa nu este diferită de aceea care i-a revenit lui Pavel, care afirmă: "Eu deja sunt oferit ca jertfă şi timpul plecării mele a sosit" (2Tim 4,6). Scopul, mai mult decât sfârşitul, fiecărui discipol autentic al lui Isus, care, în pofida biografiei foarte diferite a fostului persecutor al creştinilor faţă de primul papă, observă în ambii manifestarea perenă a Spiritului.
(După L'Osservatore Romano, 28 iunie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
