Trăim cu bucurie credința noastră creștină, însă nu ne e întotdeauna atât de ușor să răspundem la întrebări legate de motivația Pătimirii și Învierii Domnului, să înțelegem de ce a fost nevoie ca El să moară și apoi să învieze; de ce au fost necesare toate aceste întâmplări. Mi-am dat seama de acest lucru atunci când fiul meu cel mic de 12 ani m-a întrebat: Tati, dar de ce a trebuit ca Isus să moară și apoi să învieze? Oare nu se puteau rezolva lucrurile altfel? Întrucât îi plac jocurile video cu Războiul stelelor și cu eroi care salvează lumea, i-am răspuns pe înțelesul lui, fără să bagatelizez cosmogonia creștină.
Am început cu ceea ce numim în teologie „istoria mântuirii”. Dumnezeu, care nu are un început, la un moment dat a creat îngerii, apoi lumea (Universul) iar la sfârșit l-a creat pe om, nemuritor, și l-a așezat în Grădina Raiului. Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu multe daruri, cu liberul arbitru, cu rațiune, cu libertatea de mișcare etc. Totuși, pentru a-l responsabiliza, Dumnezeu i-a cerut omului să nu mănânce dintr-un anumit pom din grădina raiului, din pomul cunoștinței binelui și răului, avertizându-l că, în caz contrar, își va pierde nemurirea. Dumnezeu și omul erau prieteni, se împăcau bine, erau în aceeași tabără. Nici nu existau mai multe tabere: Dumnezeu, îngerii și omul erau toți buni. Nu exista încă o dualitate, un dualism, adică nu exista bine-rău, viață-moarte. Exista doar binele, viața; nu exista rău, moarte, durere, suferință.
La un moment dat, îngerul cel mai important creat de Dumnezeu, numit Lucifer sau Satana, i-a contestat lui Dumnezeu supremația, din invidie și din trufie. În urma acestei revolte cosmice, Dumnezeu l-a îndepărtat în Iad. Astfel, a apărut dualismul între bine și rău; au apărut, deci, două tabere. Diavolul a hotărât să se răzbune stricând lumea creată de Dumnezeu și atrăgându-l pe om de partea lui. Deghizat în șarpe (diavolul e expert în deghizare, prezentând păcatul ca ceva bun), i-a ispitit pe Adam și pe Eva, înșelându-i că dacă vor mânca din pomul cunoștinței binelui și răului vor fi ca Dumnezeu. Adam și Eva, fiind înzestrați cu liberul arbitru, adică cu capacitatea de a alege în mod liber, au căzut în capcana diavolului și au ales să mănânce din pomul oprit, încălcând porunca lui Dumnezeu. Prin această alegere ei au abandonat ascultarea de Creator și au pierdut prietenia cu Dumnezeu și, implicit, au trecut în tabăra lui Lucifer, fiind alungați de Dumnezeu afară din Rai.
Noua realitate era că Dumnezeu se găsea de o parte iar Satana și omul erau de cealaltă parte. Lui Dumnezeu îi părea rău că omul, măreția și frumusețea creației Sale, e în tabăra diavolului, însă vroia să respecte alegerea liberă făcută de Adam și Eva. Lucifer nu-și regreta alegerea făcută, însă omul era rușinat de trădarea comisă și spera într-o redresare a situației. Ofensa pe care Adam și Eva i-au adus-o Creatorului lor a fost atât de mare, încât era nevoie de o însăși intervenție a lui Dumnezeu. Mai mult, ei erau acum în stăpânirea diavolului, în proprietatea aceluia. Adam și Eva nu puteau ieși prin propriile forțe din casa diavolului, nu ar fi reușit singuri să se elibereze. Lupta spiritelor - Dumnezeu și diavolul sunt spirite - îi depășea. Nu era vorba despre o luptă de la egal la egal între Dumnezeu și diavol, întrucât Dumnezeu este infinit mai puternic decât diavolul care era și este mereu și azi pus pe ceartă. Trebuia ca cineva să meargă să-i smulgă din mâinile diavolului, să-i scoată de acolo, să-i aducă înapoi acasă, eventual să-i plătească diavolului ceva în schimb, să-i obțină cumva de la diavol, să plătească un preț, să-i cumpere, să le ofere din nou posibilitatea prieteniei cu Dumnezeu. În acele condiții, Dumnezeu le-a promis un Mântuitor, a făgăduit că va trimite un Răscumpărător, care să-i răs-cumpere.
La vremea potrivită, Dumnezeu-Tatăl l-a trimis pe Dumnezeu-Fiul, adică pe Isus Hristos, să se nască pe Pământ, să se facă om asemenea oamenilor, să se „umilească”, să plătească prețul răscumpărării pretins de satana și să aducă eliberare omului. Care este prețul cerut de satana? Ce dorește oare satana? Satana vrea sânge, vrea moarte, vrea durere, suferință, lacrimi, mormânt, întuneric. Așa că Isus Hristos a trebuit să plătească acel preț, a trebuit să-și verse sângele, să sufere, să fie scuipat, lovit, batjocorit, a trebuit să-și dea viața. A trebuit să se sacrifice, să se jertfească pentru noi. Sacrificiul nu e neapărat o valoare în sine, însă în lumea stricată de satana e nevoie de sacrificiu pentru a realiza lucruri bune: ne sacrificăm din timp pentru a studia, ne sacrificăm din concedii pentru a ne renova casa, ne sacrificăm anumite vise pentru a ne putea susține copii la Facultate, adică ne sacrificăm pe noi pentru alții. În lumea în care trăim sacrificiul este inevitabil. Dacă doi soți rămân în frig, eventual soțul se va jerfi și-i va dărui haina soției lui. În felul acesta noi vorbim de sacrificiul, de Jertfa lui Hristos de pe cruce. Prin Pătimirea Sa, prin moartea Sa Hristos ne-a răscumpărat cu preț mare din mâinile diavolului, ne-a redeschis ușile Raiului, ne-a salvat, ne-a mântuit, ne-a obținut din mâinile Celui Rău și ne-a dat posibilitatea mântuirii. Isus Hristos l-a învins pe diavol pe terenul lui și a biruit lucrurile lui. Moartea e o consecință a ispitei diavolului, însă Isus Hristos a biruit moartea cu moartea pe moarte călcând. Prin Moartea Sa pe cruce, Isus i-a redat omului nemurirea pierdută prin păcat. Deși consecința morții din cauza păcatului strămoșesc a rămas (fiecare om moare), totuși Hristos - așa cum El a înviat - îl va învia pe fiecare om la sfârșitul lumii. Moartea trupului este o chestiune temporară, adică omul va fi mort cu trupul o perioadă mai lungă de ani după care, la cea de-a doua venire a lui Hristos, omul întreg va fi viu pentru veșnicie. De reținut că omul deja este nemuritor: sufletul omului, primit la zămislire, nu moare niciodată. În momentul morții sufletul se desparte de trup: sufletul merge la Dumnezeu care l-a creat și își așteaptă acolo reunirea cu trupul la sfârșitul timpurilor.
Întrucât jertfa lui Hristos e atât de importantă pentru noi, ne adunăm la biserică și comemorăm această jertfă într-un mod sugerat de însuși Hristos care, luând pâinea, a binecuvântat-o și a dat-o celor de față zicând: „Acesta este Trupul Meu”. A luat cupa cu vin, a dat fiecăruia din cei prezenți zicând: „Acesta este Sângele Meu”. În același mod noi, creștinii, ne adunăm la biserică, citim din Evanghelii, cântăm, ne rugăm, iar preotul - care-l reprezintă pe Hristos - rostește cuvintele lui Hristos „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu...” apoi invocă coborârea Spiritului / Duhului Sfânt, a treia persoană din Sfânta Treime, pentru ca să prefacă / transforme pâinea în Trupul lui Hristos și vinul în Sângele lui Hristos. Cei pregătiți sufletește se împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Hristos. Fiecare Sfântă Liturghie reactualizează Jertfa lui Isus Hristos. Hristos și-a sacrificat trupul și și-a vărsat sângele din dragoste pentru oameni. De aceea noi vorbim de Trupul și de Sângele lui Hristos. Dar și de cruce. Desigur, crucea a fost un instrument de tortură, de chin, așa că ar trebui să urâm crucea. Însă, pe de altă parte, Hristos și-a asumat crucea, a dus-o pe umeri, Trupul lui sfânt a venit în atingere cu crucea, Sângele Lui dumnezeiesc s-a prelins pe cruce, astfel că, în final, noi ținem în mare considerare instrumentul material de care s-a folosit Dumnezeu pentru a ne răscumpăra. Dumnezeu s-a folosit de lucrurile „rele” precum suferința, durerea, crucea, moartea pentru a întoarce situația, încărcându-le cu semnificații pozitive. Este adevărat, suferința este un lucru negativ, însă în momentul în care suferi în vederea obținerii unui lucru bun, atunci suferința devine o valoare, un lucru nobil. Iar Hristos-Dumnezeu a suferit pentru noi: acest fapt uriaș ne măgulește și ne convinge că Dumnezeu cu adevărat ne iubește.
Foarte pe scurt și într-un limbaj accesibil (dar cam juridic și tehnic) aceasta este întreaga istorie a mântuirii. Sfânta Scriptură, în sute de pagini, ne descrie întreaga dragoste a lui Dumnezeu pentru făptura creată de El, iar știința teologică, în zeci de mii de pagini, explică subtilitățile credinței noastre. Perioada marilor sărbători este un moment potrivit să ne reactivăm atât cunoștințele despre Dumnezeul în care noi credem, cât și să trăim în mod concret ceea ce credem.
Conf. univ. dr. pr. Anton Rus,
Facultatea de Teologie - Blaj
