de Simone Caleffi
A intra în inima unei persoane este greu. Să ne închipuim dacă reuşim să înţelegem motivaţiile şi comportamentele altora când uneori nu reuşim să ne înţelegem nici pe noi înşine!
Trădarea lui Iuda, relatată în Passio care introduce în Săptămâna Sfântă, a provocat mereu îndoieli şi întrebări. Este posibil ca acest prieten şi discipol al lui Isus, care avea stima întregii comunităţi, aşa încât să fie "economul" grupului, să-l fi putut preda pe Învăţător ucigaşilor săi, pentru treizeci de dinari? Ioan îl defineşte pe Iuda, fără jumătăţi de măsură, un "hoţ". Şi totuşi, această definiţie lapidară, care se pretează ca întotdeauna la lecturi diferite, nu ne este îndeajuns, nu ne satisface, dacă reparcurgem la marea pagină a lui Matei: "atunci Iuda, cel care l-a trădat, văzând că el fusese condamnat, cuprins de remuşcare, a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de arginţi, spunând: «Am păcătuit, vânzând sânge nevinovat»" (27,3-4). Este o adnotare importantă, pentru că numai atunci Iuda înţelege consecinţele tragice şi ireversibile ale gestului său. Oare voia să-l forţeze pe Isus, constrângându-l la o confruntare clarificatoare cu preoţii, constrângându-l să se reveleze cu claritate? Sau oare s-a gândit că Nazarineanul, aşa de "puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor" (Lc 24,19), era invulnerabil? Dincolo de responsabilităţile sale personale, conducătorii religioşi au ştiut să profite de ocazia propice şi probabil că au pregătit şi trădarea, după ce au intuit o posibilă neînţelegere între Isus şi Iuda. Sunt ipoteze, dar este sigur că atâtea gânduri trebuie să se fi strecurat în inima lui Iuda înainte, în timpul şi după pactul său nefericit.
Când Isus, la ultima cină, adresându-se discipolilor, afirmă: "Adevăr vă spun, unul dintre voi mă va trăda" (Mt 26,21), toţi spun îndureraţi: "Nu cumva sunt eu, Doamne?" (26,22). Dintr-odată, discipolii par să-şi dea seama de fragilitatea lor. Şi ce cuvinte tăioase ies, imediat după aceea, de pe buzele lui Isus: "Fiul Omului merge după cum a fost scris despre el, dar vai omului aceluia prin care Fiul Omului este trădat! Bine ar fi fost pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut!" (26,24). Iuda este "cel care şi-a întins mâna în blid" (26,23) cu Învăţătorul: un gest de comuniune, de împărtăşire, care îl califică drept unul dintre prietenii cei mai dragi. Întrebarea lui Iuda adresată lui Isus: "Nu cumva sunt eu, rabbi?" şi răspunsul respectiv al Învăţătorului: "Tu ai zis" (26,25), nu sunt percepute în toată însemnătatea lor de ceilalţi discipoli. Dacă vreunul dintre cei prezenţi ar fi doar intuit drama care se consuma între cei doi, ar fi încercat orice mişcare a lui Iuda. Numai Iscarioteanul, ca protagonist al trădării, după ce s-a terminat cine, dispare. Ioan, spre deosebire de Matei, subliniază cu aceste cuvinte momentul ieşirii din cenacol: "şi era noapte" (13,30); o adnotare preţioasă, nu numai temporală, care rezumă în trei cuvinte abisul în care sufletul lui Iuda se afundă încet-încet. Puţin mai târziu, pe Muntele Măslinilor, în grădina Ghetsemani, are loc prinderea. "Trădătorul lui le dăduse un semn, spunând: «Cel pe care îl voi săruta, acela este; prindeţi-l!»" (Mt 26,48): aşa spune Iuda, aşa cum se înţelesese cu marii preoţi.
Sărutul pe faţă era un semn de prietenie, diferit de cel pe mâini, şi nu voia să indice altceva decât respectul unui discipol faţă de învăţătorul său. "Prietene, pentru aceasta ai venit!" (26,50), spune Isus, ca şi cum i-ar aminti: "Avem acelaşi destin, avem aceeaşi cale, eşti parte din mine şi eu parte din tine; fericirea ta este a mea, fericirea mea este a ta. Tu eşti eu". Asta înseamnă "prieten".
Numindu-l "prieten" pe Iuda, Cristos spune asta şi fiecăruia dintre noi, fiecăruia dintre cei care în fiecare zi l-ar putea trăda. În schimb, el este prietenul care va exista mereu, până la sfârşitul timpurilor. Când Iuda va descoperi că a permis condamnarea la moarte a lui Isus, va fi nimicit de remuşcarea şi de conştiinţa enormităţii propriului gest. Isus a fost condamnat pe nedrept, nu este numai cu puteri miraculoase, este mai mult: este Nevinovatul. Iuda înţelege că a greşit totul, de aceea doreşte cu toate forţele să nu se fi născut vreodată. Se simte absolut de neiertat. Atunci disperarea începe să-şi croiască drum în sufletul său.
Cine ştie dacă Iuda, în acele momente teribile, s-a gândit şi la semnificaţia propriului nume, Yehudah, care în ebraică înseamnă "vrednic de cinste". Probabil era unul dintre puţinii care nu este galileean; apelativul său "Iscarioteanul" (26,14) indică, în afară de asta, aproape cu siguranţă că era originar din Kerioth sau Cariot, o cetate din Iudeea. Ce bogăţie simbolică în toate acestea!
Să încercăm o clipă să ne imaginăm situaţia sa existenţială. Alipirea de bani, de bogăţie nu mai exista în el, dacă ar fi existate vreodată: toată lumea sa se prăbuşea. El, care se simţea mereu aşa de determinat, sufletist, uneori îndrăzneţ, sigur că ştie cum trebuiau să fie făcute lucrurile, a ajuns să lunece la vale, să piardă contactul cu realitatea. Iubirea faţă de Isus, de care s-a simţit cu adevărat iubit, în afară de povara inexprimabilă a păcatului, îl striveşte.
Şi Petru "îl va renega" pe Isus, îl va trăda, dar cu cântatul cocoşului va înţelege, mai ales în acel moment dramatic, că, în pofida a toate, este privit de Isus: privirea lui Isus îl salvează. Pentru Iuda, în scenariul întunecat din Ghetsemani, nu există nicio privire mântuitoare, cu atât mai puţin când va reda monedele murdare de sânge nevinovat. Este singur, într-un gol abisal: pentru el nu mai există niciun soare care răsare pentru a risipi întunericul nocturn, de aceea decide să se afunde în moarte.
Ce este mai disperant decât neacceptarea de a fi iertaţi, prin urmare iubiţi, de persoana cea mai dragă? Şi totuşi, cine se poate declara sigur de pierzarea veşnică a lui Iuda? Oare ce a trecut prin inima sa, la sfârşit, ce gând ultim, ce strigăt? Un lucru este sigur: Isus, care este Milostivire la infinit, şi-a oferit viaţa pentru fiecare om, aşadar, şi pentru cel mai nefericit, disperat şi vinovat dintre prietenii săi.
(După L'Osservatore Romano, 29 martie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
