(...) Împărăția cerurilor se ia cu asalt, spune Mântuitorul. De aceea mi se pare că insistența, tupeul, sfânta uitare a păcatelor, încrederea nebună în iertare și în puterea lui Dumnezeu de a te transforma sunt cheile sfințeniei. Ioan Gură de Aur spunea că și de 100 de ori dacă vei cădea, trebuie să te ridici de fiecare dată. Creștinismul nu e pentru lași, firi molatice, gânditori gravi și acri, caractere fals angelice, efeminați și amețite de Cărturești, ci pentru „lupi de mare”, docheri, cowboys, bărbați hârșâiți, „cai bătrâni” trecuți prin viață, femei cu mulți copii, firi aspre. Ai căzut? Și ce-i cu asta? Te ridici, te spovedești și o iei de la capăt. De o sută, de mii de ori. Să cedeze nervos duhovnicul tău, să își închidă telefonul. Nu cedez, dom’le. Ca în Sălăjan, ca țăranii mucaliți din mahalaua Pantelimon a lui Steinhardt, ca văcarul supărat pe sat: Nu, nene. Nu mă opresc, nu vreau. Nu. Păi de ce? Nu vezi că n-ai șanse, ești prea slab, ți-ar spune diavolul, psihologii și tipele de pe Smart Woman. Ce te duci tu, mă, la Biserică, la cât de rău ești… Mă mir că nu cad zidurile alea peste tine! îmi spunea mai demult o persoană supărată.
Uite așa, de-aia. Na, că mă duc. Se povestește în Pateric de un călugăr care a căzut în „păcatul curviei”. Liniștit, el s-a încredințat milei lui Dumnezeu. Demonii i-au vorbit atunci: Cum știi că va avea milă de tine? El le-a răspuns dur, fără să le explice prea multe: „dar voi cine sunteți si ce grijă aveți, de își va face Dumnezeu milă cu mine ori de nu își va face? Că voi sunteți fiii întunericului, ai gheenei și ai pieirii veșnice, iar Dumnezeu este bun și milostiv. Voi ce treabă aveți?” Dușmanii au dispărut imediat. Așa se face: cu seninătate, curaj, încredere nemăsurată în mila lui Dumnezeu. Am fost întrebați la seminar ce gândim despre împărtășanie, cât de des vrem să ne împărtășim. Îmi venea să zic că doar dacă aș fi comis vreun genocid, înaltă trădare sau vreo devalizare masivă, de vreo 10% din PIB, m-aș fi oprit de la comuniunea zilnică cu Domnul. Este bun și exemplul cu tânărul Siluan Athonitul, care a văzut un nene într-o tavernă cum cânta vesel la acordeon. Aflând că acela omorâse pe cineva cu ani în urmă, s-a dus la el și a întrebat: Auzi, ție chiar nu ți-e rușine să te veselești așa, la câte ai făcut? Omul îi răspunse smerit: E adevărat că am omorât, am fost închis, m-am pocăit ani de zile, apoi am simțit că Dumnezeu m-a iertat, iar acum cânt în fiecare zi de bucurie. Asta e sfințenia: să cânți tare la acordeon milostivirea Domnului, fără jenă, „nerușinat” (și ce bine sună asta în cărțile liturgice vechi: adică fără rușinea deznădejdii; sau cum ne rugăm la liturghie pentru sfârșit în pace, „nerușinat”), căpos, zgomotos. Să te ia poliția pentru tulburarea liniștii publice. Om în zdrențe, imperfect, vai de capul lui, dar alergând voios către Domnul, scandalizând resemnații. Căci, în lupta spirituală, doar diavolul are maniere.
Alin Vara
Sursa:alinvara.wordpress.com
